Sanda Nicola crede în puterea educației și-și oferă un nou început datorită ei

Mulți o cunosc pe Sanda Nicola de la TV, un domeniu în care a muncit peste 20 de ani și care i-a adus multe satisfacții, un drum pe care îl cunoaște bine și-n care se simte confortabil pentru că îi știe toate fețele. Dar dacă asta nu mai este, pentru unii oameni, de ajuns? Dacă, în ciuda unui punct maxim pe care l-ai atins și de unde îți poți face meseria cu siguranță și cu liniște, asta nu mai e suficient?

Evenimentele noi din ultimii ani din viața Sandei și sentimentul că televiziunea a fost pentru o Sanda care, între timp, și-a schimbat dorințele și prioritățile, au făcut-o să-și dea seama că este timpul pentru altceva, pentru un nou job și, implicit, pentru o nouă viață. Oricum urmau să arate lucrurile, un lucru era sigur, totul avea să se întâmple alături de familia ei, de soțul Liviu Iolu, coordonator de comunicare al delegaţiei USR Plus în Parlamentul European și de fiica Agnes.

Zilele trecute cei trei au ajuns la Bruxelles. La începutul lui septembrie, Sanda va începe masterul în Turism şi Dezvoltare Regională la Universitatea din Liege, unde a obținut o bursă pentru șase luni. Noul început o entuziasmează și simte din nou acea energie creatoare, care îți dă o stare de bine și sentimentul că poți cuceri munții.

Am vorbit cu Sanda Nicola despre schimbările din viața ei, despre romanul ”Carte de identitate” pe care l-a scris anul trecut și despre curajul de a-ți urma inima.

De ce te-ai reapucat de școală?

Eu am terminat greu și foarte târziu facultatea, mereu a fost serviciul pe primul plan, iar serviciul meu a fost cu muncă multă și nenormată, cu program imprevizibil, care nu mi-a permis să mă ocup cum trebuie de școală. Sau poate în prima tinerețe n-am fost eu suficient de organizată și ambițioasă, habar n-am. Cert e că nu reușeam să fac facultatea pe bune, iar pe pile și ochi frumoși nu m-a interesat. Însă faptul că nu aveam o diplomă de licență mă ținea departe de niște șanse, cum ar fi să fac un master, să aplic pentru burse în străinătate, să obțin anumite job-uri, să iau în calcul posibilitatea de a preda într-o facultate. Treaba asta m-a apăsat mult timp, dar m-a și motivat să trag tare și să termin în 2015 o facultate de Științe Sociale în Marea Britanie. În mod normal m-aș fi înscris la master în anul următor, însă chiar atunci am rămas însărcinată și iar am amânat planurile legate de continuarea studiilor.

De când am rămas însărcinată, în vara lui 2016, mi-a fost limpede că viața mea profesională nu mai are cum să fie la fel. Am știut că nu mai vreau să gonesc de la un dezastru la celălalt, de la niște alegeri prezidențiale la un atentat, ori cine știe ce summit, mereu în căutarea următorului subiect, mereu în stare de alertă, cu nivelul adrenalinei și al cortizolului la cote amețitoare. Poate dacă aș fi făcut copilul la 25, 30 de ani, aș fi gândit altfel și m-ar fi preocupat să mă întorc cât mai repede pe sticlă, să nu mă uite telespectatorii. Însă când copilul vine atât de târziu, după atâtea pierderi, la aproape 40 de ani și când știi că ți-ai împlinit deja cam toate ambițiile legate de meserie, atunci e natural să vrei să reorganizezi totul în așa fel încât să fii cu adevărat prezentă și implicată în creșterea copilului tău. Cu ceva timp înainte să nasc eram deja pregătită să pun punct, dar încă nu eram decisă dacă renunț doar la teren și corespondențe externe sau mă apuc de cu totul altceva.  Încă mai credeam că un post de prezentator în studio, la aer condiționat, cu program fix și machiaj impecabil ar putea fi o soluție rezonabilă.

După ce am născut însă, am văzut lucrurile diferit și am descoperit rezerve de energie și creativitate pe care nu le bănuiam plus o motivație foarte puternică de a face câteva schimbări radicale în viața noastră. Prima, și cea mai importantă, a fost decizia de a ne muta din București. Eu nu mai suport acest oraș complet disfuncțional și refuz să-mi cresc copilul în trafic, pe bancheta din spate, acolo unde am ajuns să petrecem prea multe ore din zi. În același timp, eram hotărâtă să mă înscriu la un master și să fac neapărat modulul psihopedagogic postuniversitar. Sunt pași obligatorii ca să poți să predai în mediul universitar, iar eu mi-aș dori foarte mult să fac asta la un moment dat, cu acte în regulă. În toamna lui 2017, nu am fost în stare să încep, Agnes avea doar câteva luni, încă alăptam și eram epuizată, dar în al doilea an al concediului de creștere a copilului am reușit să mă mobilizez și să muncesc serios la planul meu de schimbare a carierei.

În august anul trecut a fost o succesiune de întâmplări care m-au zdruncinat și m-au așezat pe drumul pe care merg azi. Mai întâi a fost acel text semnat de Alina Mungiu Pippidi, îți amintești?, în care-i ridiculiza pe românii plecați la muncă în străinătate. A reușit să enerveze pe toată lumea care are pe cineva drag în străinătate, o soră, un văr, un fost coleg de școală, nu cred că mai e cineva în țara asta care să nu ducă dorul cuiva plecat și pe care să nu-l fi revoltat acel articol.

Chiar a doua zi după ce am citit textul, am primit vestea că încă niște prieteni emigraseră, în Australia, iar asta m-a întristat enorm. Încă o familie de români de toată isprava a decis să plece fără să se mai uite în urmă. Atunci m-am întrebat foarte serios noi de ce mai stăm? Ce așteptăm? Ce avem de gând pentru viitorul lui Agnes? Câteva zile mai târziu era 10 august și am mers în Piața Victoriei. Nu știu ce m-a îngrozit mai tare… faptul că statul devenise agresor al populației, că am ajuns să îmi fie frică de oameni în uniformă, care ar trebui să mă apere? Sau regia demnă de o telenovelă despre fata Ștefania din Jandarmerie care a fost pusă în pericol de proprii colegi, a fost protejată de protestatari și a ieșit din mulțime pe picioarele ei, dar despre care s-a mințit zile în șir la televiziunile apropiate Guvernului că ar fi în pericol de moarte pentru că povestea asta ajuta la demonizarea noastră, a celor din Piață.

Eram încă în Piață când mama mea, probabil șocată în fața televizorului, mi-a trimis un mesaj care o să mă doară toată viața. Ea era convinsă că fata jandarm a fost ruptă în bătaie de protestatari și ne întreba pe noi, copiii ei, dacă suntem mulțumiți de ce am făcut.

Și încă nu știu, Andreea, ce m-a terifiat mai tare, faptul că se poate minți în asemenea hal la televizor sau că orice manipulare de genul ăsta prinde imediat la public? Pentru că a prins imediat. Eram încă în Piață când mama mea, probabil șocată în fața televizorului, mi-a trimis un mesaj care o să mă doară toată viața. Ea era convinsă că fata jandarm a fost ruptă în bătaie de protestatari și ne întreba pe noi, copiii ei, dacă suntem mulțumiți de ce am făcut. N-ar fi fost prima oară când aveam opinii diferite despre politică, lume, viață, corupție sau moralitate, dar de data asta era prea mult. Ea mă credea în stare să particip la un atac violent asupra unei alte persoane. Am simțit că o să cad din picioare.

În zilele următoare, am fost în câteva localități din Suceava și Neamț. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit credeau și ei că fata cu pricina e pe moarte și nu își explicau de ce oameni ca mine și ca Liviu, soțul meu, ar participa la asemenea proteste. Cineva chiar m-a întrebat ce am căutat acolo, senzații tari? Alții erau convinși că jandarmii au fost prea blânzi cu noi, iar dacă le spuneai că fata a fost externată și e bine-mersi, că în piață s-au folosit gaze lacrimogene interzise pe teritoriul Uniunii Europene, că au fost loviți oameni pașnici și copii… se făceau că nu te aud.

Ăla a fost momentul în care am simțit cel mai acut faptul că jurnalismul a pierdut bătălia cu fake news-ul, cel puțin momentan, iar oamenii nu pot fi condamnați. Chiar e complicat să mai distingă adevărul de neadevăr în haosul de pe ecranele noastre.

Toate reacțiile astea, de la mama, la alți oameni absolut decenți și onești, până la preoți pe care-i respectam, au fost ca niște lovituri în plex și în moalele capului. Erau oameni care ne cunoșteau bine și totuși nu voiau să ne creadă. Dacă începeau să se îndoiască un pic, li se prăbușea tot eșafodajul lor de convingeri, ori ei nu erau dispuși să trăiască o asemenea decepție. Ăla a fost momentul în care am simțit cel mai acut faptul că jurnalismul a pierdut bătălia cu fake news-ul, cel puțin momentan, iar oamenii nu pot fi condamnați. Chiar e complicat să mai distingă adevărul de neadevăr în haosul de pe ecranele noastre.

După toate astea, soțul meu a decis că va începe o carieră politică. Liviu a fost purtătorul de cuvânt al Guvernului Cioloș și a rămas alături de foștii miniștri tehnocrați care au pus bazele platformei Romania100 și ulterior ale formațiunii politice PLUS. Dacă inițial și-a asumat doar rol de comunicator, acum avea de gând să se implice mai mult. L-am întrebat ușor îngrijorată ce înseamnă asta, iar el mi-a spus că primul obiectiv pe care și l-a propus e să organizeze noul partid în regiunea Nord-Est.

Liviu e din Dorohoi și a făcut Jurnalism și Științele Comunicării la Iași, a fost natural pentru el să își asume munca în teritoriu în județele Iași, Suceava, Botoșani, Neamț și Vaslui. Odată ce mi-a spus care sunt planurile lui, eu l-am gândit pe al meu în așa fel încât să nu fim separați și să ne putem susține reciproc. În septembrie anul trecut ne mutaserăm deja la Suceava, iar eu m-am înscris la Universitatea de acolo la masterul de Turism și Dezvoltare Regională. Mi-a fost mereu teamă să nu cumva să rămân captivă în presă. Să nu mă înțelegi greșit, iubesc jurnalismul din toată inima, e o meserie căreia i-am dat totul și mi-a dat și ea satisfacții cu vârf și îndesat, dar nu pot să accept să-i fiu prizonieră doar pentru că nu știu să fac altceva. Așa că, eu cred că un master făcut cinstit în Turism și Dezvoltare Regională ar trebui să-mi asigure o pâine într-o țară ca România unde e atât de multă treabă de făcut în domeniile astea.

Mulți au zis că e nebunie să mai schimbi profesia la 40 de ani, eu zic că nebunie ar fi să mai stau încă 25 de ani, cât aș mai avea până la pensie, într-o meserie în care nu-mi mai văd locul.

În televiziune pare că ești dintotdeauna. De câți ani faci meseria asta și cum te mai simți azi, după atât de mult timp, practicând-o?

Primul meu loc de muncă a fost la 3TV Deva, unde m-am angajat în 1995. Nu aveam telefon mobil pe vremea aia, nici măcar pager. În 1996 s-a deschis PRO TV Deva. Acolo aveam pager, stații Motorola și am scris prima oară la calculator. Dar corespondențele pentru București le trimiteam pe fax, pentru că internet încă nu aveam. Au trecut 24 de ani de atunci, timp în care am muncit în foarte multe redacții de la noi, am lucrat câțiva ani pe cont propriu, freelancer, și am transmis știri și reportaje pentru televiziuni din Marea Britanie, Franța, Italia, Elveția… Mă simt foarte împlinită profesional, dar trebuie să recunosc că am obosit și nu mi se mai potrivește stilul ăsta de viață, mereu cu valiza pregătită de plecare. Jurnalismul a fost alegerea mea profesională la 17-18 ani, în condițiile de atunci, în Romania anilor `90. În România de acum, cu mintea de acum, mamă fiind, îmi doresc un pic altceva din punct de vedere profesional. Mulți au zis că e nebunie să mai schimbi profesia la 40 de ani, eu zic că nebunie ar fi să mai stau încă 25 de ani, cât aș mai avea până la pensie, într-o meserie în care nu-mi mai văd locul. Categoric, refuz să stau și să mă acresc în presă așteptând vârsta de pensionare. Sper din tot sufletul să fiu în stare să mă reinventez, iar următoarele luni, aici în Belgia, vor fi hotărâtoare.

Cum arăta lumea televiziunii când ai început tu să practici meseria, ce importantă avea televiziunea pentru oameni și cum s-a schimbat acest mediu și impactul televiziunii în ultimii ani, cum ai perceput tu schimbarea?

Acum 25 de ani, noi toți eram altfel. Eram mai săraci, mai ponosiți, băteam încă fără succes la porțile NATO, perspectiva aderării la UE era îndepărtată, călătoriile în afară nu erau atât de accesibile cum sunt azi, dar încă mai aveam speranțe, entuziasm… Gândește-te că în 1995 încă nu emigraseră atâtea milioane de minți strălucite și brațe pricepute, românii încă mai credeau în șansa lor de a-și schimba radical destinul. Televiziuni erau puține, la știri nu apăreau foarte mulți oameni, exigențele erau foarte mari în privința conținutului unei știri, iar audiențele erau uriașe comparativ cu ce vedem azi pe grafice în dreptul celor mai multe programe informative.

Erau vremuri în care o anchetă de presă bine făcută genera demiteri în instituțiile statului, iar reporterul care spunea în direct ”se pare că” lua amendă pentru că nu era permis să difuzezi informație neverificată, de care nu erai sigur. Schimbările au fost inerente și din păcate sunt ireversibile. Acum totul se întâmplă în direct, filtrele prin care trece o informație de la prima sursă până la telespectator sunt din ce în ce mai puține, acuratețea ei este mereu sub semnul întrebării. Asta chiar și atunci când jurnaliștii sunt de bună credință. Ei, gândește-te cam cum își fac de cap în condițiile astea marii maeștri ai dezinformării?

Care este un top 3 al celor mai importante momente în televiziune pentru tine?

Pfuuu! Greu de zis, dar mai mult ca sigur că momentul cheie, care a deschis larg ușa spre multe alte întâmplări profesionale memorabile a fost seria de transmisiuni de la Vatican din 2005, relatările despre moartea Papei Ioan Paul al II-lea cu tot ce a urmat: funeralii, Conclav, alegerea Papei Benedict al XVI-lea… Pe urmă, nu pot să nu pomenesc de atacurile teroriste de la Londra din 7 iulie 2005. Dincolo de amploarea subiectului și de valoarea corespondențelor, e momentul în care l-am întâlnit pe soțul meu. Liviu era trimisul special al Evenimentul Zilei, iar eu transmiteam pentru Realitatea TV. Am făcut cunoștință la stația King’s Cross, într-o atmosferă extrem de apăsătoare, acolo unde muriseră zeci de oameni în explozia de la metrou. Și, dacă trebuie să fie doar trei, sunt obligată să aleg vizita Papei Francisc în România, un proiect editorial foarte amplu pentru care mi-am impus un ritm de lucru infernal, la care am muncit clipă de clipă cu conștiința faptului că e ultima ispravă de genul ăsta pentru mine și vreau să o duc la bun sfârșit ca la carte. Sunt foarte, foarte recunoscătoare că mi s-a oferit șansa să închei etapa asta din viața mea profesională acoperind un asemenea eveniment.

iulie2005Londra.jpg
Sanda Nicola și Liviu Iolu în ziua în care s-au cunoscut, la stația King’s Cross din Londra, în 2005

Ultima veste este că spui ”stop” televiziunii ca să pleci la studii în Belgia. De ce ai ales să faci asta și de ce există și posibilitatea unei reconversii profesionale? Cum ai ajuns să studiezi în Belgia?

Cum spuneam, planul meu de reconversie profesională a început în urmă cu un an, în concediul de creștere a copilului și am ajuns, practic, la jumătatea drumului. Am absolvit în iunie nivelul I al modulului psihopedagogic postuniversitar, asta mi-ar permite deja să predau discipline socio-umane la școala generală. După ce fac și nivelul II pot să iau în calcul varianta de a preda la liceu sau în mediul universitar. Am terminat și primul an de master la Turism și Dezvoltare Regională. În ianuarie, la începutul semestrului II, profesorii de la USV ne-au încurajat să aplicăm pentru burse Erasmus la universități partenere pentru anul universitar următor. Inițial, nu mi-am închipuit că ar fi pentru mine, la prima vedere pare greu să mai faci asta când ai familie, copil mic.

Ulterior, însă, mi-am dat seama că există o șansă, una relativ mică, dar demnă de construit un plan în jurul ei. Eu puteam să merg la un stagiu în afară numai și numai dacă mergeam cu toții, Liviu, Agnes și cu mine. Asta e nenegociabil în familia noastră, trebuie să fim împreună, oriunde ar fi asta. Liviu intrase în campania electorală pentru europarlamentare pe lista Alianței 2020 USR-PLUS și nimeni n-ar fi putut preconiza în ianuarie rezultatul alegerilor din 26 mai, câte mandate vor câștiga, cât de importantă va fi prezența lor în Parlamentul European, va fi sau nu va fi nevoie de el în echipa de acolo…

În iarnă, nimeni nu ar fi putut să răspundă la întrebările astea, dar eu trebuia să decid dacă aplic pentru bursă la final de februarie. Și-atunci am zis să încerc, mai ales că facultatea mea avea un parteneriat cu Universitatea din Liege, la mai puțin de 100 de km de Bruxelles. Asta era singura situație în care puteam fi toți împreună, cea în care soțul meu s-ar fi mutat cu job-ul în Belgia și am fi plecat cu toții din România pe durata bursei mele. Mi-am zis atunci că important e să obțin bursa, iar dacă el nu va merge la Bruxelles, nu e o problemă să renunț, însă dacă el ar pleca la muncă în Belgia, mi-ar părea foarte rău să ratez șansa de a face o bucată de master la o universitate de prestigiu în Europa.

De-aici încolo parcursul a fost firesc, am urmat aceeași procedură ca oricare alt masterand european care vrea să fie bursier Erasmus. Trebuie să fii integralist, recomandat de universitate, să treci examenul scris de limbă și să te prezinți la un interviu în limba în care vei studia pe durata stagiului – franceză, în cazul meu. Printre jurnale pe tura de noapte la Digi24, emisiuni la Europa FM, campanie electorală, reportaje în Italia și emisiuni prin țară în pregătirea vizitei Papei Francisc, am reușit cumva să trec și prin toate etapele de selecție Erasmus. Apoi am așteptat deznodământul alegerilor și răspunsul de la ULiege să vedem dacă se leagă ceva în direcția asta. Și uite că s-a legat. În iunie s-a stabilit că Liviu va coordona comunicarea grupului USR-PLUS în Parlamentul European, iar câteva zile mai târziu a venit și scrisoarea oficială de la Liege prin care eram acceptată să încep stagiul acolo la 1 septembrie. Pare simplu când le vezi toate deja întâmplate, dar n-a fost deloc ușor și n-am avut nicio clipă certitudinea că lucrurile se vor așeza așa.

Cum se simte să faci această schimbare, să nu mai fii pe sticlă, să te specializezi într-un cu totul alt domeniu?

Anul trecut, când am început să merg la cursuri și în aplicații practice pe teren simțeam că mă regenerez. Chiar am regăsit energia aia aparte, specifică unui nou început, care m-a ținut și m-a adus până aici, într-un micuț, dar cochet apartament din Bruxelles unde asamblăm acum pătuțul lui Agnes și biroul la care o să învăț eu. Am 41 de ani, știu sigur că dacă nu schimb macazul acum, nu o mai fac niciodată. Ori eu simt că trebuie să fac asta și nu știu altă cale decât prin educație, încercând să dobândesc noi competențe.

Pentru oamenii ”de pe sticlă” nu-s foarte multe opțiuni dacă aleg să-și schimbe cariera. Jurnaliștii care pleacă din presă ajung cel mai adesea în PR sau în mediul politic, ori acum eu nu mă simt cu adevărat atrasă sau potrivită pentru domeniile astea. Puțini dintre cei care s-au retras au început cariere universitare – sunt cei care au făcut studii de master, s-au înscris la doctorate – aceștia m-au inspirat și pe mine. Nu o să mint că n-am o ușoară neliniște vis-a-vis de ce urmează, e foarte mult necunoscut înainte, asta după ce am bătătorit atât de bine un drum în aceeași profesie vreme de 24 de ani, dar, pe de altă parte, trăiesc și sentimentul că vor fi din ce în ce mai multe posibilități pentru mine după ce fac anul II de master aici, în limba franceză. Practic, o să aprofundez subiecte care m-au pasionat mereu, inclusiv în munca de jurnalist: geografie culturală și politică, sociologie urbană, amenajarea teritoriului, relații internaționale, dislocări de populații ca efect al unor cataclisme sau conflicte armate, strategii de promovare turistică…

Că tot vorbim de ceea ce studiezi, turismul, care sunt trei idei pe care tu le-ai pune într-un proiect de promovare a turismului românesc?

Așa, gratis? Păi eu sper să fac asta pe bani buni la un moment dat? (râde) Lăsând gluma la o parte, până la promovare, mi-ar plăcea să mă ocup de strategii de dezvoltare. Doamne, câtă treabă avem de făcut! Mă pasionează turismul balnear și mi-ar plăcea să gândesc niște circuite culturale. Toată lumea vorbește că trebuie să atragem turiști străini, de acord, dar eu zic că trebuie să ne ocupăm și de turistul român în România. Sunt bucureșteni care n-au ajuns niciodată în Bihor, olteni care n-au fost niciodată în Harghita și Covasna, ardeleni care n-au ajuns la Botoșani, iar asta e un soi de ignoranță care ne costă mai mult decât ne imaginăm, pentru că rămânem cramponați în niște prejudecăți care nu pot aduce nimic bun.

Luăm de-a gata idei preconcepute despre ardelenii care-s înceți și tontălăi, secuii care-s afurisiți și ne vor răul ăstora români get-beget, iar moldovenii sunt leneși și ne trag în jos pe noi ăștia harnici și eficienți, care am fi trăit ca-n Germania dacă n-ar fi trebuit să-i ținem în spate și pe ei. E nevoie să ne cunoaștem mai bine unii pe ceilalți și să încercăm să ne înțelegem istoria. De exemplu, personalitatea excepțională a lui Iancu de Hunedoara, recunoscut în Serbia și Ungaria drept un geniu militar și conducător vizionar, e aproape ignorată în România și n-a fost tratat niciodată altfel decât drept un erou local, al nostru, al hunedorenilor. Ori omul ăsta a fost un mare european și un mare strateg militar. Câți români crezi că știu unde e mormântul lui?

SN03.jpg
În 2015, Sanda Nicola a absolvit o facultate de Științe Sociale în Marea Britanie

Ce îi lipsește, de fapt, turismului românesc? În definitiv, locuri cu care să ne lăudăm avem din plin…

N-avem chiar atât de multe cum spun legendele pe care ni le tot povestim atunci când vrem noi să ne dăm rotunzi, adică atunci când nu suntem pe modul depresiv, ăla în care ne autosabotăm toate eforturile de progres… Că deh, suntem neam de bipolari noi, românii, și ori ne chinuie complexul de superioritate și ne credem mai cu moț decât toate celelalte neamuri, ori ne tăvălim în complexul de inferioritate. Calea de mijloc nu ne-a plăcut niciodată, defel.

Dar avem destul cât să putem face bani frumoși din turism, să creăm mult mai multe locuri de muncă în sectorul ăsta, să schimbăm radical fața anumitor locuri și implicit calitatea vieții celor care trăiesc acolo, iar prin turism să lucrăm temeinic, an după an, la reputația acestei țări. Ne trebuie viziune, originalitate în alcătuirea pachetelor, standarde de calitate de la care sa nu abdicăm, stimulente pentru antreprenorii serioși și sancțiuni aspre pentru cei care încalcă normele igienico-sanitare, care-și trag în piept clienții și pun în pericol sănătatea publică.

Zici că avem locuri cu care să ne lăudăm din plin… da, dacă e să ne referim la generozitatea naturii, sunt de acord. Dar degeaba ai o cascadă de vis într-un munte dacă drumul până acolo e un coșmar și dacă pe o rază de 200 de km împrejur nu ai nici măcar o pensiune mai de Doamne, ajută!

Care sunt trei evenimente din viața ta care te-au făcut să vezi cu alți ochi existența și poate să reajustezi pe ici, pe colo ce anume crezi despre cine ești, ce faci, ce trăiești?

Experiența cancerului de col uterin și asumarea publică a acestui diagnostic dintr-o dorință disperată de a convinge cât mai multe românce să meargă la medic și să se salveze la timp. Cununia religioasă cu Liviu, pe care am făcut-o abia după cinci ani de la căsătoria civilă, într-un cadru foarte restrâns, la un schit destul de izolat, pe un deal din Moldova. Și, evident, nașterea lui Agnes. Copilul ăsta îmi arată zilnic că sunt în stare de mult mai mult decât credeam.

SN08.jpg
Sanda Nicola, Liviu Iolu și fiica lor, Agnes

Volumul ăsta nu-i doar o carte autobiografică, e despre societatea în care trăim și lumea gri din care provenim, despre marile evenimente la care am fost martor si impactul lor asupra unei tinere femei fără ”spate”, fără niciun sentiment clar al propriei identități, care e mereu la un pas să se prăbușească emoțional și să rateze șansele care i-au ieșit în cale.

Ai povestit despre viața ta în ”Carte de identitate”. De ce ai scris cartea asta autobiografică, pentru cine și ce crezi tu că pot să extragă oamenii din ea care să fie valoros și pentru existența lor?

În luna mai a anului trecut am lansat ”Carte de identitate” și am primit imediat invitații din toate orașele mari ale țării la întâlniri și dezbateri cu cititori, universitari, studenți la jurnalism, teologi, psihologi… Au fost evenimente organizate fără buget și fără cine știe ce tam-tam, de câte un om inimos din Brașov, Arad, Cluj, Suceava, Galați sau alte orașe, care se ocupa să găsească o librărie unde să fim găzduiți, să afle lumea că am scris o carte și să știe oamenii că mă pot întâlni în orașul lor. Pentru mine a fost incredibil răspunsul publicului. De fiecare dată când mă îndreptam spre o lansare, mai ales acolo unde nu cunoșteam pe nimeni dintre cei care organizaseră evenimentul, cum a fost la Brașov sau la Galați, îmi imaginam scenariul cel mai prost, acela în care nu vine nimeni la întâlnirea cu mine. Să fim realiști, oamenii au tot felul de probleme, sunt obosiți, abia apucă să petreacă timp cu copiii lor, să iasă la o cină în familie, de ce să vină să mă asculte pe mine? Totuși, de fiecare dată librăriile au fost pline, dezbaterile se prelungeau mult peste ce anticipasem eu, recordul fiind înregistrat la Cluj, unde am stat la povești cu cititorii mai bine de trei ore.

Întâlnirile astea au fost foarte importante pentru mine pentru că am fost întâmpinată cu bucurie și cu multă încredere. Iar prin august mi-am dat seama că am stat de vorbă cu cel puțin o mie de oameni care au râs, au plâns alături de mine, și-au spus propria poveste, ne-am împărtășit neliniștile referitoare la viitorul nostru în această țară condusă de impostori. Iar de fiecare dată când plecam de la o întâlnire de-asta mă întrebam dacă merit cu adevărat încrederea acestor oameni.

Volumul ăsta nu-i doar o carte autobiografică, e despre societatea în care trăim și lumea gri din care provenim, despre marile evenimente la care am fost martor si impactul lor asupra unei tinere femei fără ”spate”, fără niciun sentiment clar al propriei identități, care e mereu la un pas să se prăbușească emoțional și să rateze șansele care i-au ieșit în cale. Secvențele autobiografice m-au ajutat să construiesc argumente solide, eu nu vorbesc din auzite, ci scriu despre lucruri pe care le-am trăit pe propria-mi piele. ”Carte de identitate” nu e o poveste cronologică a unei vieți, e puzzle-ul care alcătuiește un individ: ADN, background social, cultural, bagaj emoțional. În cazul de față, individul pus în spotlight sunt eu, însă selecția întâmplărilor pe care le-am dezvăluit a fost făcută cu intenția clară de a reflecta frământările unui segment cât mai larg de public. Și am primit suficiente confirmări în acest an că intuiția mea a fost bună. Foarte mulți cititori mi-au împărtășit întâmplări asemănătoare și mi-au mulțumit pentru ”oglindire”.

Recitindu-ți propria viață, așa cum ai scris-o în ”Carte de identitate”, cam care e concluzia ta despre ce-ai trăit până în acest moment?

O să-ți spun un secret, eu n-am recitit niciodată ”Carte de identitate”. Am scris, am editat și am supra-editat până am simțit că e ce trebuie, carne fără rumeguș, fără burți. Am trimis manuscrisul editurii, am primit observațiile redactorului pe text, am convenit asupra unor modificări și, gata, în câteva săptămâni cartea era în librării. Așa cum nu eram în stare să-mi revăd transmisiunile în direct pentru că mă concentram doar pe ce nu mi-a ieșit exact cum aș fi vrut, așa și cu cartea, încă nu pot să o recitesc. Probabil că recitind mi-aș da seama că aș fi putut să mai pun, să mai tai, să scriu altfel, mai bine, mai profund etc, etc… Prefer să consider că asta e cartea care s-a cerut scrisă la momentul respectiv, cartea care mă reflectă pe mine, cea care eram în etapa de atunci, iar următoarea carte are toate șansele să fie mai bună.

Mai are televiziunea aceeași putere, impact și fascinație pentru tine așa cum o avea când ai început meseria asta? Te vezi într-o viață fără televiziune? Suntem noi, oamenii, meseria noastră sau suntem mai mult de atât?

Categoric nu mai are același impact, dar cred că asta e valabil și pentru cei din televizor și pentru cei din fața televizorului, atâția cât au mai rămas. Totuși, o să urmăresc întotdeauna cu mare plăcere o producție tv bine făcută, fie că e vorba de un reportaj, un buletin de știri sau o super producție de divertisment. Rămân un mare fan al televiziunii, nu resping categoric ideea de mai apărea vreodată la tv, dar nu mai vreau ca televiziunea să fie în centrul preocupărilor mele. Iar ca să explorez alte posibilități e esențial să mă opresc aici din ce am făcut vreme de aproape 25 de ani.

Eu insist să rostesc cu voce tare ceea ce alții nu vor să-și spună nici în șoaptă

Dacă ai face un film după viața ta, care e povestea pe care ai spune-o? Care sunt episoadele pe care ai pune accent? Și ce final ar avea el?

Strict un film despre viața mea nu cred că își are rostul. Să fim serioși, viața mea nu e chiar atât de ieșită din comun, doar că eu insist să rostesc cu voce tare ceea ce alții nu vor să-și spună nici în șoaptă. Iar eu o țin pe a mea și le vorbesc oamenilor de cancere în zone intime, despre atacuri de panică, avort și sarcini pierdute, despre tot soiul de umilințe pe care le-am trăit pentru că eu tot sper că și alții își vor dori să se elibereze de frică, prejudecată, sentimente de vinovăție sau rușine și vor alege să fie fericiți. Uneori e nevoie de unul care să spargă gheața, să facă tumbe în fața tuturor pentru ca ceilalți să vadă că nu doare, nu e nimic de pierdut, doar de câștigat.

Viața asta e un sport de echipă și fiecare trebuie să acopere partea lui de teren. Problema noastră e că fiecare dintre noi vrea să fie ăla care finalizează faza, cel care dă gol și căruia i se va scanda numele pe stadion

Despre oamenii care au parte în viața lor de momente grele, la limita supraviețuirii emoționale, mai ales, se spune că ori aleg să renască din propria cenușă, ori abandonează, într-un fel, existența. E evident că tu ai ales renașterea. Cum te-ai recompus după cele mai grele momente din viața ta, care a fost discursul tău interior?

Până la un punct, mi-am dorit să mor. Nu mi-a ieșit. Apoi, drive-ul principal a fost ambiția, încrâncenarea. Iar când în sfârșit mi-a venit mintea la cap și am început să trăiesc frumusețea credinței în Dumnezeu totul s-a simplificat. Acel ”Facă-se voia Ta!” îmi guvernează toate deciziile, iar asta m-a eliberat de teama de eșec. Eu fac tot ce ține de mine, dar sunt conștientă că nu am ultimul cuvânt. Știu că destinul meu e strâns legat și de al tău, iar al tău de al lui și al lui se întâlnește și cu al meu… cum ar veni, viața asta e un sport de echipă și fiecare trebuie să acopere partea lui de teren. Problema noastră e că fiecare dintre noi vrea să fie ăla care finalizează faza, cel care dă gol și căruia i se va scanda numele pe stadion. Toți vrem să fim ”moțul”, prea puțini sunt mulțumiți să fie doar ”rotițe” într-un angrenaj, ori e nevoie de multe rotițe care să se sincronizeze pentru ca orice angrenaj să funcționeze și să construiești ceva durabil. În ziua în care am îmbrățișat condiția ”rotiței” și m-am debarasat de vanitățile ”moțului” am început să trăiesc mai sănătos și să fiu chiar mai productivă decât eram. Recomand călduros rețeta.

Totul e de reconstruit acum în România

Să revenim la prezent. Ce ți-ar plăcea să faci după ce termini lunile de studiu în Belgia? Cum arată un viitor profesional ideal pentru tine?

Încă e foarte devreme, cursurile la Liege încep pe 2 septembrie, până atunci exersez la franceză ca să asimilez cât mai mult din ce vor livra profesorii belgieni la cursuri și seminarii. În ianuarie va fi sesiunea și încă mi se pare o mare îndrăzneală din partea mea să fac masterul în franceză după ce licența am luat-o în engleză, iar anul ăsta am citit numai texte în italiană, pregătind vizita Papei, dar sper să mă pun la punct în următoarele săptămâni și să fiu cât mai fluentă și mai rapidă în reacții. La anul vin în țară pentru disertație și sper ca până atunci să fiu lămurită.

Partea cea mai bună este că un master de genul ăsta te pregătește și pentru antreprenoriat în turism și pentru lucrul în administrație, dar poate fi și un parcurs universitar, de cercetare. Repet, cred că la anul pe vremea asta vor fi alte perspective profesionale pentru mine. Eu una fac tot ce ține de mine, chiar dacă știu că nu o să am ultimul cuvânt (râde). Voi merge acolo unde e nevoie de ceea ce știu eu să fac, acolo unde voi considera că pot contribui la dezvoltarea unei comunități ori la schimbarea unor mentalități, aș putea să am o afacere în turism sau să lucrez în echipa unui primar cu viziune și chef de muncă, aș putea să predau științe socio-umane sau jurnalism unor elevi sau studenți. Oricare dintre astea ar fi un nou început bun pentru mine în România, pentru că totul e de reconstruit acum în România.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: