5 trăsături ale oamenilor creativi (cu care și eu mă identific)

Sunt o persoană creativă și așa am fost mereu. N-am făcut nimic în acest sens, aș zice că e ceva ce-mi aparține în mod natural, fără efort, un aspect pe care l-am identificat în mine încă de când eram copil, cu care m-am jucat mereu și cu care încă mă joc. Creativitatea are o serie de atribute cu care e mai ușor să-ți faci de cap când ești mai mic și devine mai dificil pe măsură ce înaintezi în vârstă. Cu toate astea, pentru mine, combinația ideală azi, pe care încerc să o mențin, constă în a avea inima unui copil și mintea unui adult. Pe scurt, să fii copilăros și viu și dinamic în majoritatea timpului și serios și concentrat și pus pe treabă când contextul cere asta și să încerci, pe cât posibil, să nu schimbi proporțiile, deși, știu, proporțiile au tendința de-a se schimba în mod natural pe măsură ce înaintăm în vârstă.

Pe mine însă prea seriozitatea nu mă interesează chiar dacă am fost pe punctul de a-i cădea în capcană de mai multe ori, însă zic cu bucurie că m-am redresat la timp, ba chiar, cumva, încep să înțeleg de ce, despre oamenii în etate, se spune că trăiesc o a doua copilărie. Într-un fel, să uiți de capul tău te ajută să trăiești, din nou, cu inima. Aș zice, acum, când scriu textul ăsta, că asta îmi doresc de la mine cel mai mult și mai mult: să trăiesc în inima mea cât de des pot pentru că de acolo au venit, pentru mine, toate lucrurile bune. De acolo și din intuiție. Rațiunea m-a ajutat să le ordonez pe toate și să le dau sens, dar la mine n-a fost niciodată vioara întâi.

Visează cu ochii deschiși. Am fost și sunt foarte pricepută la asta în continuare. Îmi place să-mi imaginez situații, oameni și stări de spirit care mă fac să zâmbesc cu gura până la urechi. Unele articole numesc asta puterea imaginației sau proiecție și spun că o atitudine de acest fel contribuie la îndeplinirea dorințelor, viselor, obiectivelor. Bine, până să citesc despre toate astea, nu mi-a trecut prin cap că să visezi cu ochii deschiși ar avea vreun efect practic mai departe de starea de bine, însă, în timp, am adunat multe exemple în care ce gândeam odată a și devenit realitate.

Nu lucrează bine la program. Sunt un om disciplinat, însă când am chef. Într-un fel, din punctul ăsta de vedere, am fost mereu pe muchie de cuțit, că la treaba oficială, adică la serviciu 9 to 5, că am trecut și p-acolo, de multe ori am simulat că muncesc în orele de program. Nu pentru că nu voiam să îmi fac treaba, doar că nu voiam atunci, sau nu aveam stare atunci, sau altceva mi se părea mai interesant atunci. Știu că șefii mei m-au văzut de multe ori că fac altceva decât trebuie, dar n-am avut niciodată vreo ezitare din punctul ăsta de vedere și nici n-am simțit că trebuie să mă prefac. Știam ce fac, dar nu știam cum să explic că la ora 11.00, când mulți încep munca, eu, poate, am deja 5 ore de scris fiindcă m-am trezit de la 6.00 dimineața să fac asta și pur și simplu mintea nu îmi mai merge când programul de lucru cere asta. M-am bucurat când am citit că Vladimir Nabokov scria imediat ce se trezea, la 6 sau 7 A.M. Sunt exact la fel. Cum mă ridic din pat, îmi fac cafeaua și mă pun pe scris, e ca și când mă simt împinsă de o forță invizibilă să fac asta.

Stau singuri. Îmi place să ies și să vorbesc cu oamenii, dar îmi place să am și timpul meu în care să mă gândesc la ale mele și-n care fac interviuri cu propria-mi persoană. Poate sună amuzant, dar am acest ritual săptămânal în care îmi reverific niște idei, credințe, valori, vreau să văd ce-mi mai trece prin cap vizavi de una și alta. Am nevoie de onestitatea față de mine fiindcă toate lucrurile bune pe care le-am făcut vreodată au venit din această zonă a sincerității față de sine.

Au intuiție. Cu siguranță verbul meu e ”a simți”. Când zic ceva despre ce-mi trece prin cap, spun ”eu simt”. Așa a fost mereu. Ca și când conștiința mea vine din inimă, din feeling, nu din minte. Asta și pentru că simt ce am de făcut, adesea nici nu pot explica cum funcționează asta, însă tot ce am decis până acum pentru mine a venit dintr-un sentiment foarte fizic, adică stare de bine dacă simt entuziasm, certitudine că e drumul cel bun și stare nașpa dacă mă păcăleam: dureri, greață, simptome de tot felul, chiar mici boli. Mereu au funcționat așa lucrurile pentru mine și pattern-ul e verificat.

Mișcă lucrurile. Am câțiva prieteni care pot spune cu mâna pe inimă că la fiecare 6 luni voi zice: ”băi, parcă e nevoie să dau un reboot la activitatea mea, parcă nu mai are zvâc, parcă e prea plictisitor, nu știu, nu îmi mai găsesc locul, rostul.” Știu că fac asta, dar chiar așa simt, ca și când munca mea devine, de pe o zi pe alta, lipsită de sens și trebuie să o condimentez iar și-ncep să-mi bat capul cu ce aș putea să fac nou, asta după ce, firește, trec prin câteva zile în care mi se îneacă corăbiile și-mi spun că creativitatea mea e la pământ și-am ajuns la fundul sacului și n-o să-mi mai revin niciodată.