Antoni Casas Ros : « Vreau să fiu cine vreţi să fiu atâta timp cât pot explora în continuare viaţa »

by Andreea

Ne minte sau nu ne minte ? Aceasta este întrebarea pe care, inevitabil, ţi-o pui după ce citeşti cartea lui Antoni Casas Ros, Teorema lui Almodovar (ed.Vellant, Bucureşti, 2010). Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalunia şi a fost distins în 2008 cu premiul « Cel mai bun roman de debut » în Spania. În jurul lui Antoni Casas Ros circulă legenda conform căreia accidentul pe care spune că l-a avut în urmă cu 15 de ani şi care l-ar fi desfigurat fizic şi psihic este doar o găselniţă literară pentru a-şi vinde romanul. De fapt, Teorema lui Almodovar documentează, de la un capăt la altul, povestea accidentului şi viaţa lui Casas Ros de după acest moment. Inclusiv pasiunea pe care o face pentru Lisa, un transexual cu o « sculă » ca o operă de Brâncuşi. Dacă povestea lui Casas Ros e reală sau nu, vă invit pe voi să decideţi citind interviul următor şi, bineînţeles, cartea lui.

În primul rând, cu riscul de a vă supăra, nu pot să nu dau crezare bârfelor care spun că nu existaţi cu adevărat şi că sunteţi doar o invenţie literară astfel încât cartea dumneavoastră să se vândă. Îmi vine în minte exemplul lui James Frey care a recunoscut că multe întâmplări din cartea lui, O mie de fărâme, erau, de fapt, imaginate. Aşadar, sunteţi dumneavoastră una şi aceeaşi persoană cu cea despre care scrieţi în carte?

Refuzul meu de a mă arăta este, înainte de toate, literar. Sunt fascinat de scriitorii invizibili şi mă îndoiesc de cei care se arată prea mult. Ambiţia mea este să devin o scriitură, nu o imagine, iar cei care se afişează prea mult vor fi mereu canibalizaţi din interior. Scrisul şi creativitatea lor suferă enorm din această cauză. Pentru mine, a te arăta este un drog al ego-ului. În plus, am nevoie de linişte şi de singurătate pentru ca seminţele creativităţii să încolţească suficient în timp şi în loc. Viaţa socială nu mă interesează prea mult. Îmi place să-i întâlnesc pe ceilalţi într-o atmosferă de nebunie un pic extremă, în inima nopţii. Literatura exprimă adevărul esenţial al fiinţei. Restul este anecdotică. „Invenţia literară” despre care vorbiţi este textul însuşi. Moda actuală a formulei „from a true story”/”după o poveste adevărată” dovedeşte o incapacitate de creaţie totală. Ce este extraordinar în roman este că nu trebuie să dau socoteală pentru ce este adevărat şi ce este inventat, tocmai pentru că totul coexistă în acelaşi plan. Nimic n-a fost regizat. Mi-am scris romanul, i l-am trimis unei agente literare madrilene, Laure Merle d’Aubigné, care a fost entuziasmată de el. Gallimard l-a publicat şi nici agentul meu, nici editorul meu n-au cerut să mă vadă. Le-a fost de ajuns textul, iar asta a fost o şansă minunată pentru mine şi un semn că pentru unii literatura este mai importantă decât imaginea. În orice caz, substanţa unui scriitor se regăseşte în totalitatea scrierilor sale şi, mai ales, în scriitura însăşi. Atunci, întrebarea care mă interesează este alta, şi anume: Este scriitura mea adevărată?

Din carte reiese că sunteţi o persoană pasionată de călătorii. De unde îmi răspundeţi acum la întrebări?

De fapt, călătoresc puţin. Tocmai mi-am petrecut trei luni în Mexic, care corespunde perfect fazei vulcanice prin care trec. În restul timpului, locuiesc la Roma. Merg din când în când la Barcelona, oraşul în care am început să scriu şi în care îmi regăsesc rădăcinile, atât din punct de vedere al imaginarului, cât şi din punct de vedere al bucuriei corpului. În momentul în care îţi răspund la întrebări, sunt la Roma.

Au trecut peste 15 ani de când spuneţi că nimeni, în afara persoanelor apropiate, nu v-a văzut. Ce înseamnă acest lucru pentru cineva care, la 20 de ani, era considerat febleţea femeilor, pentru cineva care se considera un tip petrecăreţ?

Mulţi oameni mă văd, însă nu ştiu că sunt scriitor. Nu mai trăiesc în izolare, dar este adevărat că trăiesc mult noaptea, când totul este mai fluid, mai intens, mai silenţios.

Spuneţi că aţi scris autobiografia unui spirit şi nu pe cea a unui trup. Prin ce diferă cele două biografii din punctul dumneavoastră de vedere?

Există biografii factuale, în care povesta se scrie din punct de vedere al acţiunii: « iată ce interesantă este viaţa mea! » pare să fie mesajul esenţial. Şi apoi există biografii care ţintesc să descrie tresăririle de profunzime ale fiinţei, interogările esenţiale, sensibilitatea sa, reacţiile sale în faţa frumuseţii şi a ororii. În acest gen de biografie, adevărul şi creaţia sunt în acelaşi plan, autorul este eliberat complet de gândurile sale, poate spune ce ar fi vrut să facă, visul fiind pe acelaşi plan cu concretul. « Viteza lucrurilor »/ « La velocidad de las cosas » de Rodrigo Fresan este un exemplu extraordinar al acestui al doilea mod de a-ţi scrie viaţa. O libertate totală, fără limită, totul este adevărat din momentul în care este scris sau chiar din momentul in care ne apare în spirit/gând.

Unii oameni, de obicei cei puternici, gândesc că nimic din ceea ce li se întâmplă nu este întâmplător şi găsesc în cele mai nefericite momente un scop. Care credeţi că este scopul pentru care dumneavoastră aţi trecut prin experienţa extremă a accidentului?

Pentru mine, puţin contează că un eveniment este considerat întâmplător sau ca făcând parte dintr-un ansamblu de cauze şi condiţii. Lucrurile se întâmplă şi, în cele din urmă, nu este pasionant să ştim de ce sau cum se întâmplă. Ceea ce mă fascinează este să văd cum putem primi şi integra fiecare eveniment în viaţa noastră – şi tocmai asta cere timp şi spaţiu, linişte şi atenţie. Apoi, acest eveniment va glisa misterios prin noi şi va ieşi într-o bună zi în scris. De aceea, nu pot şti niciodată ce vreau să scriu, ci de-abia în timpul scrisului formele ţâşnesc  din magma adâncă a fiinţei.

Aţi spus că, în repetate rânduri, vi s-a propus să vă operaţi. Ba chiar în carte povestiţi momentul în care, în urma unei vizite a mamei dumneavoastră, aceasta vă lasă o recomandare pentru un medic care spune că vă poate ajuta. Totuşi, aţi refuzat de fiecare dată. De ce?

Personajul meu a suferit o serie de operaţii, însă la un moment dat faţa sa a refuzat să fie zdrobită din nou. A te accepta aşa cum eşti înseamnă a vedea frumuseţea unei mine în care se găsesc pepite de aur. Esenţa nu se schimbă, iar ceea ce e splendid la o fiinţă este esenţa ei ; forma se schimbă necontenit, de la naştere până la moarte, iar acceptarea acestei frumuseţi, cea a schimbării, sfârşeşte prin a coincide total cu frumuseţea esenţei.

Dupa ce aţi scris această carte, Pedro Almodovar v-a contactat? Daca ar face-o şi v-ar propune să facă un film după carte, aşa cum vă imaginaţi, aţi accepta?

Pedro Almodovar nu m-a contactat, dar bineînţeles că aş accepta să facă un film după romanul meu.

De fapt, de ce credeţi că Pedro Almodovar ar fi singurul în stare să redea, pe peliculă, viaţa dumneavoastră de la accident până în prezent?

Îmi place stilul său, însă cred că şi alţi regizori ar putea să o redea. Alegerea lui Almodovar a fost mai degrabă un simbol: dubla privire, aceea a camerei şi aceea a ochiului. Almodovar are o privire foarte frumoasă.

Teorema lui Almodovar, titlul cărţii dumneavoastră, spune că oroarea, îndelung privită, se transformă în frumuseţe. Totuşi, s-ar putea ca simpla privire îndelungată să nu ajute. De ce anume ar mai trebui ea dublată?

O privire îndelungată tinde să suprime apariţia judecăţii care ne distorsionează percepţia asupra lucrurilor. Din momentul în care am emis o judecată încetăm să privim, şi asta înseamnă că nu am văzut nimic din start. Vederea a fost înlocuită de facultatea de catalogare-înmagazinare a spiritului nostru. Am spus mai devreme că aveam nevoie de mult timp şi de linişte – ei, bine, exact pentru asta : pentru a avea timpul să văd lucrurile şi fiinţele.

De ce aţi ales să scrieţi în limba franceză şi nu în spaniolă?

Franceza este limba mea maternă.

“Întotdeauna te îndrăgosteşti de formă, dar forma nu este decât aspectul care cuprinde altceva. De ce nu ne putem îndrăgosti de esenţă?”, scrieţi în cartea dumneavoastră. Acum, serios, trăim în secolul 21. Pesemne că nu vă uitaţi prea mult nici la televizor, nici nu citiţi revistele. Trăim într-un secol în care forma precede esenţa şi, într-un fel, asta s-a întâmplat mereu. Cum comentaţi?

Ah! Forma, forma, forma… e adevărat, mă fascinează!   Dar abia atinsă, am poftă să văd ce este dincolo de ea, şi momentul magic este când forma şi esenţa sunt unite total, prin privire, atingere, gust, miros, auz. Tragedia apare atunci când doar forma este adorată. Nu ma uit la televizor, aş prefera de o mie de ori să fac precum vechii romani care scoteau un scaun în stradă şi priveau ce se întâmplă. Cred că percepţia mea s-a schimbat de când am scris Teorema lui Almodovar. Acum am impresia că văd simultan şi forma şi esenţa.

Spuneţi că toată violenţa vremurilor noastre şi hahalerismul politic vin din faptul că nimeni nu priveşte pe nimeni. Ce vreţi să spuneţi?

Câmpul de vedere al politicii mi se pare incredibil de restrâns. Toţi poartă un văl mental/o burka mentală. Nu văd nici în preajma lor, nici în depărtare. Trebuie să se asfixieze pentru a le veni ideea să deschidă uşa garajului. Un miliard de fiinţe umane trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi. Asta e realitatea şi asta refuzăm să vedem. Să nu mai vorbim de starea planetei şi, mai ales, de starea spiritului – poluate total.

Ce mai face Lisa?

Lisa e foarte bine, este la fel de frumoasă şi am petrecut câteva nopţi nebune cu ea între paginile unei cărţi săptămâna trecută. Dar se mişcă atât de mult când face dragoste, încât am lăsat cartea din mână.

La un moment dat, în carte, comparaţi “scula” Lisei cu o operă de Brâncuşi. De ce Brâncuşi?

Netedă şi fermă precum metalul lui Brâncuşi, splendidă, strălucind în infinit, precum întregul său corp. Brâncuşi este unul din sculptorii mei preferaţi, iar Lisa este una dintre «femeile» mele preferate.

“Sunt sătul de afectarea sentimentală, de promisiuni de veşnicie, de controlul pasiunilor, de manipularea amoroasă care ne conduce întotdeauna la acelaşi dezastru, la aceeaşi singurătate”. Dar ce vă doriţi?

Marea libertate a corpului, bucuria absolută a libertăţii în timp, îmbrăţişarea hazardului, viaţa în afara timpului social, spontaneitatea veselă, dreptul de a gusta din toate corpurile, sfârşitul iluziei că vom fi îndepliniţi prin altceva decât prin noi înşine. Sacralitatea dorinţei!

Ce le transmiteţi celor care se îndoiesc de existenţa dumneavoastră ? Începând cu mine, bineînţeles.

Să îmi citească cărţile şi să vadă dacă asta le va face trupul şi sufletul să vibreze. În rest, pot fi scrise de cine vreţi. De fiecare dată când cineva îmi spune că romanele mele sunt scrise de altul – de Vila-Matas sau de Fresan, de exemplu – eu răspund invariabil că da. Vreau să fiu cine vreţi să fiu, atâta timp cât pot explora în continuare viaţa şi scrisul în libertate totală şi îmi pot publica volume care nu seamănă deloc cu cele ale scriitorilor care-mi plac.

Mulţumiri Oanei Dumitru de la editura Vellant pentru înlesnirea interviului.

(interviu needitat si publicat de subsemnata in revista Tabu pe lunile iulie-august)

0 comment

You may also like

Leave a Reply

%d bloggers like this: