Călătoria mea recentă la Timișoara m-a făcut să realizez ceea ce știam deja intuitiv, dar acum cu mult mai clar: e nevoie să mă mișc mai mult prin țară ca să-i găsesc pe ceilalți oameni care fac chestii foarte mișto. Într-un fel, pentru mine, Bucureștiul a ajuns la un fel de fund al sacului din punctul ăsta de vedere: aceiași oameni despre care scriu aceiași oameni. Simt nevoia unei guri de aer proaspăt.
Christine Cizmaș în spectacolul ”Mens sana in corporatisto sano” la unteatru în București cu ocazia Zilelor Unteatru. Foto: Adrian Munteanu.
Să vă dau un exemplu: în Timișoara am citit revista Altfel, o revistă gratuită care se găsește prin pub-urile și restaurantele de acolo. Nu mi-a fost cunoscut nici un nume, nici un subiect, iar multe dintre ele erau foarte tari, aș fi scris oricând despre ele. Sigur, înțeleg că ne e familiar ce ne e apropiat, însă eu simt nevoia să-i cunosc și pe alții. Trupa Auăleu, pe care am descoperit-o weekend-ul ăsta la Zilele Unteatru, a fost o surpriză plăcută. Despre ei vreau să vă povestesc acum.
Am văzut două spectacole în acest weekend prezentate de trupa Auăleu, invitată la București de la Timișoara, cu ocazia Zilelor Unteatru. Unteatru e un spațiu independent, aproape de Piața Unirii, unde au loc spectacole de teatru și concerte și unul dintre locurile mele preferate din ultimii doi ani unde am văzut cam tot ce s-a montat în materie de teatru. Unele spectacole mi-au plăcut mult, altele mai puțin, însă raportarea fiecărui om la experiența de pe scenă e una pur subiectivă, așa cum e și normal. Subiectivă, deci, va fi și povestea mea de azi.
DRAGĂ ELENA
”Dragă Elena” e primul spectacol jucat de trupa Auăleu pe care l-am văzut sâmbătă. El face parte din lucrarea ”Tragediile corigenților”, deci fiind abia partea întâi, le aștept și pe următoarele. Textul îi aparține Ludmilei Razumovskaia, iar înscenarea lui Ovidiu Mihăiță. Jocul îi are pe scenă pe Christine Cizmaş, Marian Pîrvulescu, Cristina Varga, Armand Iftode și Ioan Codrea. Povestea e simplă: câțiva absolvenți de clasa a 12-a se duc acasă la profa de română Elena, la miezul nopții, să-i ureze, în aparență, la mulți ani cu ocazia zilei de naștere.
Trupa AUĂLEU la sfârșitul piesei ”Dragă Elena”.
Profa Elena e o tipă care locuiește singură, de modă veche, cum ea se identifică, și care crede în valori universale care azi par desuete: bunătate, onestitate, muncă. E profesoară din pasiune, vrea să crească generații de oameni buni, care să creadă în magia vieții, în sinceritate și-n capacitatea de-a rămâne vertical oricât de dificile ar fi situațiile prin care trec.
Numai că, în ciuda spiritului ei cald, elevii ei cred în lucruri diametral opuse: minciuna, răutatea, cinismul. Le află și Elena pe pielea ei când, în cele din urmă, vedem că tinerii au venit la ea cu un scop ascuns: să pună mâna pe cheia seifului unde sunt lucrările la română de la bac ca să înlocuiască pe-ale lor cu unele scrise mai bine și să aibă astfel mai multe șanse la examenul de admitere la facultățile unde vor să intre.
Când motivul vizitei e priceput de ambele părți urmează o luptă psihologică între profă și elevi, fiecare cu discursul său despre ce e viața și ce e important în existența asta pe pământ. O temă mereu actuală în care oameni cu opinii diferite caută să se infleunțeze unii pe alții atât cu puterea vorbei, cât și-a spiritului. Ce va triumfa? Argumentele sau inima?
În luna mai teatrul Auăleu a împlinit 12 ani de existență.
Ce-i trist în povestea asta e că cinicii nu-s cei ca profa, oameni trecuți deja prin viață, cu experiența situațiilor diverse, ci tinerii care abia au împlinit 18 ani și care, pe scurt, nu cred în nimic sfânt. În schimb, banii, puterea, manipularea și perversitatea gândurilor sunt rotițele care-i pun în mișcare. De unde au învățat ei toate astea? Greu de spus. Poate de la părinți, de la alți adulți din jurul lor. Cert e că, față de alte generații de vârsta lor, tinerii ăștia se lasă mai rapid cuceriți de discursul înșelăciunii și nu se mai împotrivesc sistemului nedrept, așa cum poate părinții lor au făcut-o odată, măcar o vreme, adolescenți visători fiind.
MENS SANA IN CORPORATISTO SANO
Al doilea spectacol pe care l-am văzut ieri a fost ”Mens sana in corporatisto sano” cu text și înscenare de Ovidiu Mihăiță și joc de Laurențiu Bănescu, Marian Pîrvulescu și Christine Cizmaș. Un spectacol care a atins multe din temele actuale ale societății noastre, dar care mi s-a părut un pic cam lung ca durată și care a insistat pe anume aspecte mai mult decât poate era cazul fiindcă era ușor să te prinzi din prima despre ce anume era vorba. Pe alocuri mi s-a părut redundant.
Marian Pîrvulescu în ”Mens sana in corporatisto sano” la unteatru în București. Foto: Adrian Munteanu.
Totuși, am revăzut pentru prima dată după mult timp într-un spectacol de teatru trimiteri super clare la viața socială și politică actuală din țara noastră și asta mi-a plăcut mult, teatrul ca manifest, chestie pe care nu țin minte s-o mai fi văzut recent în altă parte. S-au făcut trimiteri la englezisme folosite exagerat și care astfel devin caraghioase – deadline, task, focus, motivation etc. – și la PSD ori Iohannis. N-au scăpat nici brandurile de care suntem înconjurați zi de zi și ale căror motto-uri au curs pe toată durata spectacolului.
Aducerea în atenție a tuturor acestor aspecte m-a făcut să mă gândesc la o chestiune subliniată de actori în jocul lor din piesă: identitatea noastră e dată tot mai mult de produsele pe care le consumăm (filme, sucuri, mâncare, haine) până într-acolo încât, dezgolit de toate astea, omul nu prea mai știe cine e el însuși.
Așadar, trei colegi de serviciu pleacă la munte într-un teambuilding ca să se rupă de viața de corporație. Doar unul dintre ei e mai obișnuit cu muntele și pregătit pentru experiență. Ceilalți doi par aduși la cort din alt film: femeia e pe tocuri cu geanta plină de creme și geamantanul uriaș plin cu haine, iar unul dintre bărbați e la costum, plin de gadget-uri și gata să activeze câte o aplicație pentru orice (când se decid să facă focul, în lipsa unei brichete, tipul pornește o aplicație pe care apare un foc în șemineu și-l pune peste lemnele făcute grămadă).
Christine Cizmaș și Laurențiu Bănescu în ”Mens sana in corporatisto sano” la unteatru în București. Foto: Adrian Munteanu.
Conversația dintre cei trei se mută de la viața la muncă și miștouri spre ce-și dorește fiecare cu adevărat: o viață mai simplă, mai lipsită de atâtea obiecte, mai sinceră. Și aici totuși trecerea asta de la corporație la simplitate e luată la mișto. La fel cum se-ntâmplă și-n viața de zi cu zi, discuțiile lor se poartă în termeni de alb/negru: corporația e rea și te face robot, viața simplă e pură și aduce doar lapte și miere. Exagerarea asta e luată în râs, de asemenea, căci, în realitate, să încerci să definești viața în funcție de atribute clare precum munca, purtarea, ce mănânci ori ce bei e ceva ce nu se poate face.
Viața, cu bune și rele, e un organism viu în permanentă desfășurare și schimbare și pe care oamenii în loc s-o ia ca atare, încearcă s-o prindă și s-o cuprindă ca pe un pește-n plasă mândri că ar putea în sfârșit să schițeze clar ingineria existenței umane astfel încât, de-acum înainte, să ne fie ușor să trăim. Vedem, de fapt, că hazardul există la fiecare pas și oricât am vrea nu vom putea niciodată să explicăm cum ne-am dori misterul vieții. Tot ce rămâne să facem e să trăim fiecare cum putem, cu mintea pe care o avem, cu felul în care ne îndeamnă inima, mai degrabă orientați către o atitudine de pace, bunăvoință, bunătate și creștere decât spre acumulare, aglomerare și intelectualizare a tot ce este.
Trupa AUĂLEU. Foto: lapunkt.ro
AUĂLEU: DE CE MI-A PLĂCUT?
Trupa de teatru din Timișoara mi-a plăcut mult datorită energiei membrilor ei. Joacă foarte intens, reușesc să te transpună alături de ei pe scenă și chiar îi crezi în rolurile pe care le joacă: visători, gogomani, inteligenți, caraghioși, stupizi ori încrezători. Ai vrea să-i iei în brațe sau să-i bați, după caz, și rar mi s-a întâmplat să mai ies de la vreun spectacol sfârșită pentru că acțiunea m-a consumat ca și când ceea ce priveam era cu adevărat viața reală. ”Dragă Elena” a reușit cu siguranță să mă facă să mă simt tristă pentru că sunt convinsă că situații ca cea prezentată în spectacolul ăsta există.
Pe AUĂLEU îi puteți găsi în Timișoara la Scârț Loc Lejer, atunci când nu-s prin țară cu jocul/joaca lor.
Eu le mulțumesc c-au venit până aici și că am avut ocazia să-i văd.
