Am cumpărat cartea ”Bărbatul care n-a mai sunat” de Rosie Walsh la a treia ei vedere în librărie. Prima dată când am văzut-o, am luat-o în mâini, am răsfoit-o și am pus-o înapoi în raft, căci mi se părea că textul în pagină e mic și înghesuit și n-aveam chef să-mi bat capul cu asta la momentul acela. A doua oară când am intrat în librărie, am luat-o din nou în mâini, dar faptul că citisem peste tot despre ea mă enerva – cumva nu voiam să o citesc în același timp cu toată lumea, voiam să se mai liniștească apele în privința ei. În sfârșit, ultima dată când mi-a ieșit în cale, cartea nu mai era în raft, ci direct la librar, lângă casa de marcat, ultima bucată pe care cineva o rezervase, dar nu o mai cumpărase. Așa că, în cele din urmă, am luat-o eu.
Recunosc că ce m-a atras a fost titlul, apoi rezumatul succint și intrigant de pe copertă: ”Șase zile perfecte, apoi el a dispărut.” ”Uite o carte care se vinde pe sine bine de tot,” mi-am zis și mi-am dorit conținutul să se ridice la înălțimea așteptării pe care o creează. Am început s-o citesc în ziua respectivă, dar chestiuni de muncă, SMS-uri și mailuri care așteaptau răspuns m-au împiedicat să-mi continui lectura, așa că am pus-o deoparte pentru o altă zi mai potrivită. Zi care a venit duminică, în acest weekend, și care a fost mai mult decât perfectă, căci am reușit să termin cele 300 de pagini în vreo opt ore de citit.
Rosie Walsh e autoarea cărții ”Bărbatul care n-a mai sunat”
Evident, nu am mai citit de multă vreme opt ore încontinuu, dar să zicem că de data asta s-au aliniat planetele: vremea afară a fost ciudată, nu aveam nici un alt program până seara, cartea mă prinsese și, pe scurt, aveam dispoziția necesară unui maraton de lectură. Sigur că a ajutat și scriitura lui Rosie Walsh, una dinamică și antrenantă, la fel și subiectul cărții, o tipă petrece o săptămână de vis cu un tip, după care el nu mai dă nici un semn de viață. Scriitoarea britanică, originară din Bristol, pentru care acesta e primul roman publicat sub numele real (a mai scris altele sub pseudonim), reușește să creeze tensiune și să ridice multe întrebări, printre care, cea mai importantă, ce s-a întâmplat de fapt cu băiatul de n-a mai sunat?
Am citit cartea cu curiozitatea omului care vrea să descifreze înainte de finalul lămuritor ce s-a întâmplat. Ca atunci când te uiți la un film polițist în care detectivul trebuie să descifreze un mister, iar tu te iei, din fața televizorului, la întrecere cu el, căci ești sigur că poți să lămurești și tu situația dacă-ți pui mintea la contribuție. Așa stă treaba și cu cartea asta care nu te lasă să te desprinzi de paginile ei și, chiar dacă la finalul fiecărui capitol zici ”asta e, revin mai târziu la carte”, descoperi că orice vrei să faci te duce cu gândul inevitabil la ea, așa că reiei imediat lectura, ”încă puțin”, însă puținul ăsta e o minciună, fiindcă continui să citești fără oprire.
O carte pe care merită s-o ai în bibliotecă pentru zile leneșe
Ca un film ok de pe Hallmark, ”Bărbatul care n-a mai sunat” nu se termină când crezi că se termină și ai descifrat misterul, ci mai apasă pe accelerație cu întâmplări care te țin în suspans încă vreo 50 de pagini. Alea 50 de pagini le consider nenecesare și trase de păr, ca și când autoarea n-a știut sau n-a vrut să încheie la momentul potrivit. De fapt, acesta e singurul punct în care aș avea ceva de reproșat cărții, că nu s-a terminat când putea s-o facă. Ca o ședință care putea fi un email, la fel și finalul face abuz de număr de semne și lungește acțiunea inutil.
Cu toate astea, povestea e un rollercoaster care te poartă sus și jos, care te lasă să crezi că ai dreptate cu bănuielile tale numai ca, ulterior, să îți dea un bobârnac în nas și să-ți arate unde te-ai împotmolit cu judecata, dar îți dă și dreptate în anumite privințe. Din punct de vedere psihologic, cartea e previzibilă prin faptul că urmărește niște clișee, dar chiar și-așa, ele nu sar în ochi cititorului la prima vedere, însă devin evidente când contextul se lămurește.
”Bărbatul care n-a mai sunat” se găsește la editura Nemira și costă 40 de lei.
