Ce şi cât întrebăm într-un interviu jurnalistic?

by Andreea

Unchiul meu are o vorbă când ne adunăm mulţi la mesele în familie: nu contează care este subiectul pe care o persoană îl deschide, el nu va apuca niciodată să facă înconjurul mesei. Şi, de fiecare dată, are dreptate. Indiferent de subiect, până se ajunge la ultima persoană de la masă care nu şi-a exprimat punctul de vedere, toată lumea va discuta deja despre altceva. În multe cazuri, tentaţia de a divaga sau chiar de a schimba subiectul este la fel de mare şi în cazul interviului jurnalistic scris.

*

Ai de realizat un interviu şi-ţi spui că tot ce ai de făcut este să scrii nişte întrebări pe care fie ai ocazia să le adresezi direct interlocutorului, fie i le trimiţi via mail în cazul în care, fizic, nu vă aflaţi în acelaşi loc, deci nu vă puteţi întâlni. Citeşti tot ce este de citit despre persoana în cauză (nici nu mă gândesc că nu faci documentare, deşi partea asta lipseşte, în continuare, şi la case mai mari; te prinzi de obicei că intervievatorul habar n-are cu cine stă de vorbă când citeşti întrebări generale şi hiper generale ca “ce ne poţi spune despre tine?”, “caracterizează-te în câteva cuvinte” şi aşa mai departe); există ceva mai plictisitor oare decât să începi un interviu cu întrebări biografice?) şi apoi te aşezi la masa de scris să formulezi întrebările.

*

Când trebuie să intervievezi oameni interesanţi şi foarte interesanţi, cu o biografie bogată în evenimente personale şi profesionale, alegerea întrebărilor poate fi dificilă, însă ca şi în alte cazuri, simplu şi la obiect este, de multe ori, calea cea mai eficientă. Personal, când fac astfel de interviuri, în funcţie de numărul întrebărilor pe care le trimit, de obicei cam 10, aleg două sau trei teme în jurul cărora să pun întrebările. Una din cele mai mari greşeli e să amesteci informaţii, ani, perioade profesionale doar pentru că ţi se par ţie interesante. Ţine minte că interviul nu este un dialog personal pe care îl ai cu intervievatul, ci interviul se adresează unei mase de cititori care trebuie să înţeleagă subiectul discuţiei dintre intervievator şi intervievat şi mai ales să rămână cu ceva după ce îl citeşte (informaţii, o nouă perspectivă asupra omului respectiv, curiozitatea de a-i citi cartea, de a-i asculta muzica, de a-i vedea filmul ş.a.m.d.)

*

Când scriu întrebările pentru un interviu mă gândesc mereu la modul în care interviul pe care îl fac îl ajută pe cititor, adică ce anume ar găsi el interesant. De obicei, întrebările pe care le pun urmăresc răspunsuri pe care oamenii să le aplice în viaţa personală, fie că îi ajută ca sfat, fie că se regăsesc în răspunsurile intervievatului. Pentru mine este important ca răspunsurile să fie palpabile, să fie reale. Interviurile care îmi plac cel mai mult sunt, în general, cele care oferă un soi de răspuns la propriile mele dileme – fie că până atunci nu mă gândisem la ideea citită, fie nu reuşisem s-o formulez, mental, până în acel moment.

*

Aşadar, când scrii întrebările pentru un interviu, sugestia mea este să:

– te documentezi cu privire la intervievat

-să stabileşti ce vrei să afli de la intervievat (tema discuţiei)

-să stabileşti de ce e relevant să afli lucrurile respective (foloseşte?)

-să stabileşti cine e publicul (cine îţi citeşte interviul?)

să nu faci pe deşteptul; interviul nu este despre câte lucruri ştii tu şi, deci, vezi în întrebări ocazia perfectă de a arăta câte ceva despre tine; no one cares.

Vouă ce interviuri vă plac?

0 comment

You may also like

0 comment

Mihai February 4, 2011 - 10:15 am

articol cuminte, corect, chiar daca nu revelator- pentru mine, vreau sa spun. mi-a sarit din pacate discul chiar la final, la “sa aflii”- nu inteleg numarul urias de greseli de genul asta. acum vreo 15 ani se mancau i-urile, acum pare-se ca se pune cate unul in plus-pentru orice eventualitate. fara suparare, eu mi-as forma deja un inceput de parere despre ipoteticul meu intervievator dac-ar strecura o astfel de eroare printre intrebari (ce-i drept, singura din text).

Reply
Andreea February 4, 2011 - 10:20 am

multumesc pentru observatie. am corectat.

in alta ordine de idei, daca nu e revelator pentru tine, inseamna ca nu ti se adreseaza. chiar daca poate e la mintea cocosului ce-am scris, pentru multi nu e.

Reply
Andreea February 4, 2011 - 10:25 am

si inca ceva: obsesia asta de a vana greseli de gramatica este ceva care ma enerveaza in egala masura, lasand la o parte faptul ca acum am gresit eu; sunt atatea motivele pentru care cineva poate gresi cand scrie; si-apoi, in orice redactie, exista corectori, oameni care stiu la sange limba romana si gramatica. ideea ca jurnalistul, adica cel care vaneaza subiectul, trebuie sa si relateze impecabil, sa si scrie impecabil s.a.m.d. e o idee falsa; functia unui editor sau a unui corector este aceea de-a face munca de echipa cu jurnalistul. ma rog, o sa revin poate si cu un post despre asta.

‘fara suparare’ 😉

Reply
Mihai February 4, 2011 - 10:53 am

ce e la mintea cocosului pentru unii, altora le este necunoscut, deci apreciez utilitatea articolului pentru altii.

altfel, si pe mine ma enerveaza corectangiii de profesie, dar de multe ori fiindca tabără pe simple greseli de tehnoredactare. in articolul tau greseala respectiva sărea-n ochi tocmai fiindca restul era impecabil- deci fiindca nu parea a fi o greseala de neatentie.
sunt insa de parere ca reporterul, in masura in care e si redactor, nu e scutit de obligatia de-a cunoaste regulile limbii in care relateaza – sau macar, de bunavointa de a se corecta.
ca sa dau un exemplu referindu-ma un pic si la articol, daca trimiti prin email intrebari cu greseli unei personalitati culturale inţepate, produsul risca sa fie compromis, chiar daca pe print lucrurile vor arata -cu ajutorul corectorilor- ireprosabil.

Reply
Andreea February 4, 2011 - 12:52 pm

pe mine ma enerveaza corectangiii de profesie, dar de multe ori fiindca tabără pe simple greseli de tehnoredactare — 🙂

sunt insa de parere ca reporterul, in masura in care e si redactor, nu e scutit de obligatia de-a cunoaste regulile limbii in care relateaza – sau macar, de bunavointa de a se corecta – corect

daca trimiti prin email intrebari cu greseli unei personalitati culturale inţepate, produsul risca sa fie compromis, chiar daca pe print lucrurile vor arata -cu ajutorul corectorilor- ireprosabil – corect; d-aia e bine ca, in avans, sa mai ceri o parere daca nu esti sigur.

Reply
AntiGelu February 4, 2011 - 7:21 pm

Eu as zice ca interviul are o istorie, un prezent si un viitor.
Adica de ce vrei sa il faci, de ce o anumita persoana, cine e motorul in actiune (te pune seful sau vrei tu sa il faci, etc), vrei ceva de la interviu sau esti multumit sa il lasi sa curga, in ce revista sau emisiune il prezinti si deci carui tip de privitor/cititor de adresezi, etc.
Esti o interfata intre intervievat si cititor. Cumva, esti omul de la butoane.
Si cum de la teorie la practica e calre lunga (plus ca socoteala de acasa nu se impaca cu aia din targ), vreau sa il vad eu pe ala care se poate tine de lista si desfasurator la un interviu cu Dinescu in mare verva si chef de vorba 😉 Sau ala care poate scoate ceva concret din meandrele lui Iliescu.

Reply
AntiGelu February 4, 2011 - 7:21 pm

cine gaseste greseli gramaticale…sa le pastreze (pt. el).

Reply
Andreea February 4, 2011 - 7:35 pm

Vorbeam strict de interviul scris. 🙂

Reply
AntiGelu February 4, 2011 - 9:53 pm

Chiar si in scris Dinescu incepe sa devieze si delireze despre Cetate, ceata lui de lautari, mincare si mosia lui. Iar Ionel te ia cu un “mai draga” de te topesti.

Reply

Leave a Reply

%d bloggers like this: