Ce este protestul și la ce anume ne folosește el nouă, cetățenilor?
În ultimii ani s-a ieșit mult în stradă și din ce în ce mai mulți oameni au început să înțeleagă că pot să spună sus și tare ce-i nemulțumește fiindcă așa simt și vor, nu fiindcă sunt scoși de alții să facă asta. Tocmai de aceea, Corina Murafa a avut ideea unui album foto despre protestele din România ultimilor 10 ani – cum s-au transformat ele de-a lungul timpului și care au fost subiectele care i-au mobilizat pe oameni să se pună în mișcare.
Ea a reușit să strângă repede alți oameni la fel de interesați de un astfel de proiect și, împreună, au început să construiască o idee pe care vor acum s-o ducă la capăt.
Eu am vorbit cu trei dintre oamenii implicați și am aflat de la ei răspunsurile la mai multe întrebări despre utilitatea protestului, dar și despre responsabilitatea noastră, ca cetățeni, de-a ne face auzită vocea.
Fotojurnalistul Bogdan Dincă (Documentaria.ro), sociologul Dani Sandu și activistul Cosmin Pojoranu (Funky Citizens) mi-au explicat de ce e important să ne implicăm în viața societății în care trăim și cum putem să ajutăm ca albumul foto PROTEST să apară pe piață cât mai curând posibil.
De ce e importantă o istorie a protestului?
Dani Sandu: Fiecare societate încearcă să găsească cele mai eficiente modalități de a exercita schimbarea în orânduirea lucrurilor. Aceste schimbări sunt în general de ordin politic, astfel încât în unele locuri ele sunt determinate direct prin schimbarea liderilor politici: pur și simplu alegerile decid o altă conducere politică a statului, iar această nouă conducere aduce cu sine anumite schimbări promise sau asumate în timpul campaniei electorale. Și România a trecut prin același tip de proces, dar societatea noastră a descoperit destul de repede că schimbările de leadership nu au adus întotdeauna schimbări semnificative de politici publice sau de decizii. În ultimii ani, cele mai importante schimbări politice din România nu au mai fost aduse prin schimbarea politicienilor, ci prin manifestarea unor proteste, cu niște ținte specifice.
Este important să înțelegem această istorie a protestului tocmai pentru că în ultimii ani protestul a fost cea mai eficientă și la îndemână soluție a populației pentru a aduce o problemă în prim-plan și a solicita rezolvarea sa. În multe feluri, istoria protestului în România este istoria coagulării unei conștiințe publice distincte a societății, cu propria citire despre ce este important și cum se pot rezolva problemele țării.
Protestele din 2012 pentru susținerea lui Raed Arafat
Foto: Tudor Vintiloiu
Bogdan Dincă: Cred că e important de subliniat că nu facem o carte activistă, ci una care documentează o formă de manifestare civică din istoria recentă a României.
Susan Sontag spunea că „deși un eveniment a ajuns să însemne ceva demn de fotografiat, ideologia este cea care determină ce anume constituie un eveniment”. Oricare ar fi ideologia, propria interpretare a cauzelor și mecanismelor protestelor, acestea au reprezentat puncte de cotitură, evenimente, fie și numai pentru că au avut efecte concrete, au căzut guverne, au fost oprite inițiative legislative.
Trebuie să fie ceva ce poate fi învățat din toate aceste experiențe. Asta încercăm să facem: să construim o imagine de ansamblu, un instrument pentru fiecare dintre noi, care să ne permită să ne uităm în spate și să tragem propriile concluzii.
Cum s-a transformat protestul de la începutul anilor 1990 și până azi?
D.S.: Probabil că cea mai importantă transformare ce a avut loc este tocmai faptul că protestele din anii 1990 erau printre foarte puținele modalități prin care se putea exprima o atitudine politică pe atunci. Chiar dacă protestatarii erau numeroși, aceștia erau destul de izolați și puteau fi ușor marginalizați prin intermediul presei sau altor factori. Deseori, aceștia nu puteau nici măcar să se coalizeze pentru a obține mici victorii politice. În anii ce au urmat, și într-un trend ascendent în ultimii 10 ani, diversitatea mijloacelor media a făcut ca mai mulți cetățeni să poată avea o reprezentare compatibilă asupra realității și a problemelor societății. Similar, a devenit mai greu ca protestele să fie deturnate sau protestatarii să fie caricaturizați drept golani sau altceva, chiar dacă guvernanții au încercat să facă acest lucru de fiecare dată. Acum, participanții la un protest își pot exprima o atitudine politică și în restul timpului, când nu sunt prezenți în stradă. Ei pot vorbi cu alți oameni, prin social media, pot organiza partide politice noi, pot face muncă de watchdog pentru un ONG, pot finanța presa independentă, etc.
Deci, chiar dacă manifestările din anii 1990 reușeau să mobilizeze mai mulți oameni pe stradă decât cele din ziua de astăzi, efectul cumulat asupra societății era mult mai ușor de controlat pe atunci, pentru că exista mai puțină presă, pentru că exista mai puțină încredere în oameni, pentru că societatea era mai divizată.
Cosmin Pojoranu: Aveam cinci ani când taică-miu m-a dus în Piața Universității ca să cântăm cântecele libertății proaspăt descoperite. 27 de ani mai târziu, simt că ne-am mișcat ca un melc balcanic când vine vorba de progres. Normal că, după ce stai în bezna comunistă vreo 40 de ani, greu mai ții ochii deschiși când dai de lumină. Adaptarea durează – ne-a luat vreo 20 de ani să ne dăm seama că suntem liberi, că strada e a noastră și că e un act de curaj să-ți ceri drepturile în stradă, dar nu e un act imposibil. Canalele media joacă un rol crucial în amplificarea sau înnăbușirea unei mișcări de protest. Presa scrisă aproape că a murit, televiziunile au publicul lor (și un rol de validare, cumva) însă Facebook-ul e regele media. E mult mai ușor de organizat un protest, mult mai ușor de mirosit un protest care nu e eminamente civic.
Ce e, de fapt, protestul și la ce ne folosește el?
C.P.: Protestul e atunci când oala dă în clocot. E un fel extrem prin care-ți ceri niște drepturi, cum a făcut-o, de pildă, Rosa Parks în cadrul mișcării „civil rights movement” din Statele Unite ale anului 1955. E un mod flamboaiant sau disperat de a genera schimbare. E un climax, ajungi la el după ce ai epuizat alte canale, și continui tot pe alte canale după ce flacăra protestului se stinge. Ne ajută să rămânem sănătoși la cap, simți că trebuie să faci ceva când ți se prezintă o mare nedreptate. Aș mai adăuga și faptul că protestul e un semn de sănătate pentru o democrație, căci înseamnă că cetățenii nu dorm în ghete, ci se implică, sunt la curent, nu stau doar pe Facebook.
Pentru mine protestul e, cumva, un fel de-a fi. Îl văd ca pe o extensie a ambiției și a bunului simț. Protestezi din principiu, ca să atragi atenția că e foarte rău și pentru că te doare și îți pasă, căci altfel ai zice doar „asta e”. Pentru societate, protestul e un fenomen aparte care merită analizat și dincolo de lumina reflectoarelor, care reflectoare se mută de la un subiect la altul cu o viteză cu care abia ținem pasul. Tăvălugul media îngroapă chiar și proteste masive precum #rezist. Trei luni mai încolo, agenda publică va fi acaparată de alte și alte subiecte. Hai să facem instantaneu după instantaneu și să le colecționăm, ca să le analizăm apoi la rece. Esența mișcărilor de protest poate fi cel mai bine suprinsă printr-o istorie vizuală.
Protestele Roșia Montană din 2013.
Foto: Mircea Reștea
Care sunt, în opinia ta, cele mai relevante proteste din ultimii ani? De ce?
B.D.: A fost un proces dificil să alegem protestele pe care să le reprezentăm vizual în acest album. Am decis să le prezentăm pe majoritatea într-un timeline grafic și să rămână cinci proteste (sau grupuri de proteste) documentate prin fotografii: protestele sindicale din 2010, cele împotriva demiterii lui Raed Arafat din 2012, protestele împotriva exploatărilor de la Roșia Montană și Pungești din 2013, protestele “Colectiv” din 2015 și, bineînțeles, protestele împotriva OUG 13 din 2017, cele mai mari proteste de după Revoluție. Criteriile care au stat la baza acestei alegeri au ținut de numărul participanților, durată și schimbările pe care le-au generat.
Ce ar trebui să înțeleagă oamenii tineri despre protest?
D.S.: Protestele sunt importante pentru că oferă o scenă care poate capta atenția societății, care poate da voce unor idei. De aceea, nu există proteste bune și proteste mai puțin bune, ci există idei care pot genera o reacție de la societatea mai largă și idei care nu pot reuși asta. De aici, probabil că cea mai bună lecție pentru noi toți, nu numai pentru tineri, este despre importanța de a te exprima și de a participa la marea conversație națională despre cum vrem să funcționeze societatea. Când aducem mai multe puncte de vedere în dialog, ele vor fi nevoite să se confrunte, iar noi vom reuși să ne exersăm puțin câte puțin toleranța, înțelegerea, acceptarea punctelor de vedere diferite și așa mai departe.
C.P.: Că n-au nevoie de lideri atunci când vor să protesteze, că doar nu sunt sindicaliști. Că trebuie să aibă încredere în ei și în ceilalți protestatari, căci protestul e un mare moment de cunoaștere, faci un „leap of faith” când te contopești cu mulțimea. Că violența rareori ajută și că cea mai bună armă e informația factuală. Deci să aibă mintea-n cap, să nu pună botul la diverse manipulări media și să caută o sursă de informare care are o bună reputație. Curaj!
Protestele sindicale din 2010.
Foto: Mircea Reștea
De ce faci un album despre proteste?
B.D.: Răspunsul scurt este că îl facem pentru că nu îl face nimeni altcineva.
Dincolo de valoarea documentară a cărții, motivația mea foarte personală în acest proiect este simplă: am doi copii cărora vreau să le pot arăta cum am purtat noi această mare conversație națională despre care vorbește Dani mai sus. Cred că protestul este o formă de responsabilizare, atât pentru autoritate, cât și pentru cel care o contestă sau o chestionează. Aș vrea să le pot transmite copiilor mei și prin această carte că fiecare din ei va fi responsabil pentru bunul mers al lucrurilor în societatea în care vor trăi.
Pe de altă parte, cred foarte mult în vizual, în fotografie, ca mijloc de reconstrucție a adevărului. Se vorbește mult despre democratizarea fotografiei și despre jurnalismul cetățenesc. Nu contest avantajele acestui tip de jurnalism, dar eu aș muta discuția spre (foto)jurnalismul responsabil. Avem în România fotojurnaliști profesioniști, recunoscuți prin premii și publicări în media din afara țării, oameni care nu apasă doar un buton, ci încearcă să înțeleagă ce fotografiază și respectă niște principii etice. Nu putem să ignorăm profesioniștii și apoi să ne plângem că nu avem informație corectă și completă.
Doar anul acesta, Vadim Ghirda a câștigat locul secund la cel mai mare concurs de fotografie de presă (World Press Photo), Andrei Pungovschi a vorbit în direct la BBC despre fotografiile din timpul protestelor din Piața Victoriei și a fost premiat de către National Press Photographers Association din Statele Unite, Ioana Moldovan a publicat un story pe blogul de fotografie al The New York Times și lista ar putea continua. Acest album este și despre fotojurnaliști și recunoașterea muncii lor, dar echipa care lucrează la producția acestui album este multidisciplinară: peste 30 de fotojurnaliști (profesioniști și amatori), un sociolog, un jurnalist, doi designeri de carte, experți în ilustrație și grafică și oameni de comunicare.
E un album care se realizează pe bază de crowdfunding. La ce vor fi folosiți banii, mai departe de realizarea albumului?
B.D.: Este important de spus că acest proiect este non-profit. Am încercat să ținem costul albumului cât mai jos. Prețul de 90 de lei acoperă cheltuielile de design și tipar, taxele și drepturile de autor minimale pentru conținutul cărții (fotografii, infografice, texte). Toate veniturile, precum și cheltuielile, vor fi făcute publice pe pagina de promovare a albumului.
După publicarea albumului, vrem să ducem fotografiile din el prin țară, printr-o expoziție itinerantă, o caravană civică care să încurajeze dialogul, ideile și participarea. În același timp, vrem să continuăm să documentăm România de azi, prin ceea ce știm să facem mai bine: fotografie. Pe pagina de promovare a cărții (http://www.documentaria.ro/content/album) există și varianta de a susține caravana civică, precum și proiectele documentaria.
În final, de ce e important să înțelegem că să fim cetățeni ai României implică și drepturi, și responsabilități? În ce constau aceste responsabilități?
C.P.: Dacă răsfoim cărticica pe nume „Constituția României”, descoperim, după o listare de diverse drepturi (care probabil că ni se încalcă zilnic, precum cel la un mediu sănătos) că avem și îndatoriri. Să ne apărăm țara și – surpriză – să ne plătim taxele. Așa că dragi cetățeni, plățiți-vă taxele, dar cereți-le și guvernanților socoteală pentru ce fac cu banii voștri. Statul suntem noi, cetățenii. Ce nu spune Constituția, dar spun eu, e că e responsabilitatea fiecărui cetățean să se educe și să se informeze corect.
Pentru mai multe informații despre inițiatorii ideii, fotojurnaliștii implicați în proiect și metodele prin care puteți dona, intrați pe site-ul www.documentaria.ro.
Imaginea din deschiderea textului este de la protestele #REZIST de anul acesta și îi aparține lui Bogdan Dincă.
