Într-o lume imprevizibilă, un lucru e sigur pentru fiecare dintre noi: moartea. Iar unii oameni, prin prisma meseriei pe care o au, sunt aproape de ea tot timpul. Vara aceasta, în comuna Urși, din județul Vâlcea, am sărbătorit nu numai primul brunch din acest loc, ci și restaurarea care se apropia de final a micii biserici din lemn din secolul al XVIII-lea.
Biserica din lemn, despre care se spune că a fost ridicată în 1757, poartă hramul ”Buna Vestire” și ”Arhangelul Mihail” și are picturi murale exterioare și interioare viu colorate. Este o mică bijuterie arhitecturală de care localnicii sunt mândri și pe care, toți cei care o vizitează, o îndrăgesc pe loc datorită dimensiunilor sale reduse care face din încăpere un loc intim în care ai sentimentul că poți, într-adevăr, să fii mai aproape de Dumnezeu.
Ne-am strâns pe 27 iulie în grădina “Casei restauratorilor” și am mâncat, din nou, bucate alese, de care ni se face dor imediat ce ne amintim de ele. De la roșii cu mămăligă, griș cu lapte, zacuscă cu ciuperci, brânză de capră și până la gem de gogonele, turtă de mălai, ciorbă de fasole și ciorbă de lobodă, nimic nu a rămas nedegustat de vizitatorii curioși și pofticioși.
Evenimentul a fost organizat, ca de fiecare dată, de Asociația My Transylvania și My Secret Romania, cele două grupuri de prieteni care își doresc să te readucă mai aproape de viața la sat și de mâncarea simplă, cu produse locale și cu gusturi incredibile, pe care părinții și bunicii noștri le cunosc prea bine.
Costel Amza e meșter crucer. A preluat meseria de la tatăl lui, iar tatăl lui a preluat-o de la bunic. Ce înseamnă asta? Că, de 30 de ani, scrie și desenează pe cruci, o tradiție tot mai puțin căutată. Într-o demonstrație de măiestrie, Costel Amza ne-a arătat ce înseamnă acest meșteșug, apoi am aflat povestea lui, care doar spusă mai departe, din gură în gură, poate să rămână vie.
Când avea 23 de ani, în 1991, tatăl lui Costel Amza s-a îmbolnăvit și, la scurt timp, a murit. Așa a preluat fiul această meserie și a învățat-o din aproape în aproape, văzând și făcând. Se uita la crucile pictate de tata și încerca să redea pe ale lui același scris, aceleași desene.
”În sat, pe bunicul toți îl știau drept Costică Cruceru, pe tata Ștefan Cruceru sau Fănică a lui Cruceru, iar pe mine Costel Cruceru,” explică meșterul Amza, care spune că meseria asta a fost har de la Dumnezeu. Ca mulți oameni de la sate, nici el nu s-a întrebat vreodată de ce face ceea ce face sau care e rostul meseriei sale. Consideră că a fost mai degrabă omul potrivit la locul potrivit, care a făcut ceea ce trebuia să facă atunci când a fost momentul.
”Când moare un om, i se pune cruce la capul mormântului. Iar după șase săptămâni, adică la parastasul de 40 de zile, se mai fac alte două cruci, una se pune la intersecția drumurilor, iar alta la fântâni,” povestește meșterul Amza și spune că crucile la intersecții și la fântâni înseamnă noroc de drum bun și noroc de belșug. ”Cine are mai multă credință în Dumnezeu, acela e mai bine apărat de rele.”
Dacă omul își permite, poate să facă cruci pentru sufletul celui mort la fiecare șase luni sau o dată pe an până când cel decedat împlinește șapte ani de la ultima suflare. Se crede că tradiția asta protejează atât pe omul dispărut de pe acest pământ, cât și pe viii care rămân în urma lui.
Crucea de lemn e văzută ca simbol pentru viață și pentru moarte. Înseamnă jertfă, credință și putere și cel mai adesea, ca simbol, e-n legătură directă cu răstignirea lui Iisus Hristos pe ea. Scopul ei e, deci, de a cinsti pe cel care s-a sacrificat pentru noi, oamenii, și reprezintă o călăuză permanentă.
Așezată la capătul mormântului după ce un om moare, în forma ei inițială, din lemn, ea amintește atât de sfârșitul vieții, cât și de viața de dincolo de ce se vede și de legătura pe care omul o are cu Hristos și, prin el, cu Dumnezeu. Meșterul Amza știe toate acestea și, în ciuda nenumăratelor cruci pe care le-a realizat de-a lungul vieții, spune că nu s-a gândit prea des la moarte, a luat meseria pe care o face ca atare.
”Eu nu fac crucile, doar le pictez și scriu pe ele. Un vecin de-al meu le făcea, dar a murit în urmă cu câțiva ani. Acum vin oamenii la poarta mea cu crucea, iar eu fac ce am de făcut. 10 lei costă să pictez și să scriu. Atât am luat dintotdeauna. Nu-s după bani, dar îmi pare rău că se pierde tradiția,” spune Costel Amza.
În urmă cu câțiva ani, el și mai mulți vecini au izolat mai multe fântâni din comună, unde-s cruci, astfel încât, la ploile mari, apa care vine de pe dealuri să nu mai ajungă la crucile din lemn și să le strice. ”Și eu am fântână la poartă și am făcut o lucrare din beton așa că atunci când e apa mare, crucile din lemn sunt protejate.”
Când moare cineva, Costel Amza are timp o zi jumătate, maxim două, să scrie și să deseneze crucea cu chipul Mântuitoului Iisus Hristos răstignit și cu datele răposatului: nume, prenume, zi de naștere, ziua morții. ”Totul trebuie să fie gata până la înmormântare.”
Meșterul spune că azi serviciile funerare oferă tot pachetul când e vorba de înmormântare – de la coșciug, la cruce și parastas – totul e pregătit de ei, așa că oamenii aleg varianta asta și, deci, ceea ce știe el să facă nu mai e căutat. ”E singurul lucru de care îmi pare rău, însă astea sunt vremurile!”
Acest interviu face parte din proiectul „Gusturi și meșteșuguri – peisajul cultural din Oltenia și Muntenia”, co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei publicații sau de modul în care rezultatele ei și ale proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Evenimentul a fost organizat de Asociația My Transylvania în parteneriat cu My Secret Romania.
Fotografiile au fost realizate de Andrada Nistor.
