Crăciunul, sărbătoarea copilăriei la care ne întoarcem mereu

Când ai avut o copilărie frumoasă, tot ce s-a întâmplat atunci te urmărește pe viață. Eu sunt nostalgică și îmi aduc des aminte de multe momente deosebite pe care le-am trăit atunci. Iar sărbătoarea Crăciunului e una dintre ele. Așa că, nici azi, nu aș putea să îmi imaginez zilele astea fără brad și fără familie. Așa am crescut. În jurul meu, oamenii văd Crăciunul în felul în care sărbătoarea asta s-a imprimit în casele lor când erau mici. Pentru unii, Crăciunul e grozav, un prilej de voie bună, de cadouri, de colinde, de voioșie. Pentru alții, dimpotrivă, e un chin, o cheltuială-n plus, ceva artificial. Fiecare e liber să simtă cum dorește, până la urmă totul e o proiecție a felului nostru de-a fi, de-a gândi și de-a simți.

De Crăciun, bunica se închidea în bucătărie cu cozonacii. Uneori aveam sentimentul că dispare de tot câte una, două zile în locul ăla îngust de acasă în care nu încăpeam niciodată cu toții. Bunica zicea: Eu acum intru acolo, dacă aveți nevoie de ceva, bateți la ușă! Trebuia să batem la ușă ca ea să ne zică dacă e un moment bun să deschidem ușa sau nu. O ușă deschisă la momentul nepotrivit putea însemna că i-am distrus cozonacii care aveau nevoie de căldură să crească.

Mama s-a oferit de mai multe ori să dea comandă de cozonaci când bunica trăia ca s-o scutească de efort. Însă bunica nu voia să audă. În bucătăria cu temperaturi tropicale, în care stătea în fustă, sutien și șorț de bucătărie și frământa cu toată energia ei coca, bunica nu concepea să aibă cozonaci făcuți de altcineva. Din când în când apărea în sufragerie leoarcă de transpirație, ca un medic după o operație grea, trecea pe lângă noi, se ducea în dormitor sau la baie cu un scop precis, apoi se reîntorcea și-n urma ei se auzea, iar, ușa de la bucătărie trântindu-se și muzica de radio în frânturi, lucru care mă făcea să fiu mereu atentă că puneam pariu cu mine însămi dacă pot ghici ce se aude doar din câteva acorduri.

Pe 24 decembrie, la prânz, trebuia să dorm, fie că-mi era somn, fie că nu. Urma să se înalțe bradul, dar eu nu trebuia să asist la treaba asta, era mereu o ”surpriză”. Nu era de fapt nicio surpriză, că știam ce urmează, însă era bucuria alor mei să facă momentul ăsta și nu voiam să îl stric așa că mă băgam în pat, unde mă gândeam la tot felul de lucruri până știam că e ok să mă trezesc sau poate chiar adormeam, în cele din urmă, deși mă împotriveam acestui lucru. Când mă trezeam, bradul lumina și cânta și mama îmi aducea o felie de cozonac și eu îl lăudam pe tata pentru cât de frumos l-a făcut. Bradul a fost împodobit acasă în același loc aproape 20 de ani. Prima mea poză de Crăciun e când aveam 5 luni cu bradul care apare apoi în același loc ani de-a rândul, cu mine tot mai mare.

În fiecare an, de Crăciun, am fost împreună cu părinții, unchii și verișorii mei la masă. Cred că au fost doar unul sau doi ani sau așa îmi aduc aminte acum în care poate n-am fost împreună. Altfel, masa cu noi s-a repetat an de an de an și nu m-a plictisit niciodată. S-au mai schimbat doar personajele: iubiții sau iubitele verișorilor, bunici care au murit, prieteni de familie care au fost ocazional lângă noi, însă oamenii care au rămas mereu aceiași sunt: mama, tata, verișoara, verișorul, unchiul și mătușa. Anul ăsta li se vor alătura și prietenul meu, și copilul verișorului meu, pentru care e primul Crăciun în care stă-n picioare, a învățat recent să meargă.

Îmi place să aud aceleași povești, aceleași griji, aceleași dezbateri, momentele astea se întâmplă dintotdeauna, însă știu că nu vor dura pentru totdeauna. Vor veni, din nou, zile în care, rând pe rând, oamenii dragi vor începe să dispară dintre noi, vor apărea alții noi, la aceeași masă, poate, la care se vor spune povești noi și unde vor apărea amintiri noi.

Crăciunul nu e bătaie de cap. Alergătura după brad, cozonaci, mâncare, cadouri, claxoanele din oraș, luminițele de pe casele vecinilor, îngrijorarea că n-ajunge vinul, încă o tură la supermarket, aloooo, mai ia și tu niște usturoi, da, vine și X la masă, ah, nu mai port M, sunt L acum, da, m-am îngrășat, să nu uiți să stingi focul, hai că mă duc până acasă că am uitat să încui ușa, oare mamaie ce face la 2 metri sub pământ, ne vede, cum se folosește aparatul ăsta, daaaa, șosetele astea sunt grozave, de ce plânge ăsta mic, lasă-l mă să dea cu capul, ah, nu încă o discuție despre Revoluție, nu mai suport, trebuie să aflăm adevărul, vă rog nu vă mai certați, îți mai pun niște vin, daaaa, vrem cafea, scurtă, cu o linguriță de zahăr, pune și tu altă muzică, vino să te pup, eu mă duc să dorm puțin de prânz.

Crăciun fericit tuturor!