Cristina, omul care și-a aflat ”drumul” datorită câinilor ei

Din dragoste pentru rasa preferată de câini, AmStaff, Cristina Alexandrescu a plecat din București la Cornu, pe Valea Prahovei, unde crește opt astfel de câini. Aceștia au determinat-o pe Cristina să-și exploreze mai mult partea artistică. Astfel, ea a început să modeleze busturi de câini. Și nu numai. Am vorbit cu Cristina despre iubirea ei pentru animale și, astfel, am aflat povestea ei!

Cristina și Ruby

Bună, Cristina! Spune, te rog, celor care ne citesc, cine ești.

Salut! Sunt o absolventă de mate-fizică în liceu şi licenţiată în jurnalism, carevasăzică una din nenumăraţii tineri români care au intrat în adolescenţă cu ideea că trebuie să se pregătească să facă exact ce le place în viaţă, dar care, fie din proprie iniţiativă, fie presaţi din exterior, şi-au luat ţeapă cu studiile şi şi-au petrecut anii post-universitari pendulând între diverse chestii, căutându-se. Acum am 32 de ani, iar de găsit, m-am găsit pe la 28. Sau, mă rog, am găsit o parte valabilă din mine. Căutările continuă, că nu se ştie ce mai putem găsi.

La modul general, sunt ”căţelară”, iar la modul specific, sunt – în lipsă de alt termen mai adecvat – o ”artistă” inspirată de câini. Zic în lipsă de alt termen mai bun pentru că eu, personal, văd arta altfel – ceva provocator, subversiv, cu înţelesuri adânci. Dar nu mă văd nici la capitolul ”handmade”, de exemplu. Toată lumea-mi zice artistă, aşa că, nu ştiu, asta oi fi şi eu, cumva.

Ai locuit în București, apoi te-ai mutat înapoi în Câmpina. De ce ai luat decizia asta?

Am stat vreo 10 ani în Bucureşti, unde mă mutasem din Câmpina pentru facultate. Apoi m-am întors la origini cum ar veni, de fapt la câţiva kilometri de origini, în destul de faimosul Cornu, un sat de pe Valea Prahovei, plin de căsoaie de politicieni de top. Mie mi-au plăcut mereu oraşul meu şi împrejurimile lui, n-am fost genul ăla care voia să scape de provincie, aşa că atunci când Bucureştiul a devenit ”neîncăpător”, răspunsul la întrebarea ”încotro?” a fost foarte la îndemână. Iar Bucureştiul a devenit neîncăpător când noi (partenerul meu de viaţă şi alte năzdrăvănii şi cu mine) ne-am dat seama că ne pasionează prea mult rasa de câini pe care îi aveam ca să ne oprim la un număr confortabil pentru un apartament bucureştean de cartier (ca ăla în care stăteam, adică). De exemplu: cu jumătate de an înainte de a ne muta, aveam deja cinci câini – sau cinci terrieri, mai precis, deci – care aveau o nevoie enormă de mişcare; fiind AmStaffi, deci câini de tip pitbull, nu aveau o reputaţie prea grozavă prin spaţiile destinate câinilor din zonă, aşa că ne trezeam pe la 4-6 dimineaţa, în funcţie de anotimp, şi duceam câinii ”la alergat” în parcul Herăstrău, în două ture, cu maşina. Maşină pe care o aveam din cauza, sau datorită, câinilor.

La drept vorbind, ăsta n-a fost singurul motiv: la el s-a adăugat faptul că mă găseam din ce în ce mai puţin croită pentru viaţa într-un oraş atât de aglomerat. Îmi place Bucureştiul, e un loc cu părţi foarte mişto şi oameni minunaţi, dar, pentru mine, nu părea locuibil. Mult timp, am idilizat şi mutatul ăsta la ţară, în sensul că am crezut că trăiesc în fotografii de-alea pitoreşti cu dealuri, ceaţă, căsuţe răsfirate şi care cu boi. Nu e chiar ca-n poze în ce priveşte liniştea şi pacea, iar din poze nu reiese clar câtă muncă trebuie să depui. Dar e ok.

O pasionată de câini, oricare ar fi rasa, dar dedicată în special AmStaff-ului. Când ai făcut cunoștință cu această rasă?

Mi-au plăcut mereu câinii, am avut mereu câini în familie şi mi-am tot dorit să am un câine al meu, încă de când mi-am luat zborul din cuib, însă întâmplarea a făcut ca momentul potrivit pentru asta să coincidă cu momentul în care am descoperit AmStaffii. Îmi plac toţi câinii, de rasă au ba, mi se par cele mai mişto fiinţe, pentru mine câinele e sfânt, eu nu înţeleg conceptele de ”câine rău” sau ”câine urât”, însă în AmStaff sunt convinsă că am găsit un câine care mi se potriveşte perfect.

Când prietenul meu şi cu mine eram încă un cuplu relativ proaspăt (mai nou de un an), am făcut cunoştinţă cu rasa, mai degrabă sub formă de pit bull (chiar un American Pit Bull Terrier – rasa ”soră”). Dar, cum pit bull-ii sunt interzişi la reproducere, vânzare, import şi au şi în rest fel de fel de restricţii, iar noi suntem unii dintre proştii ăia pentru care-s făcute legile şi care cred în făcutul lucrurilor corect, ne-am reorientat către AmStaff şi nu ne-a părut rău nicio secundă.

Iniţial, m-a atras faptul că vedeam câinii ăştia cam cum mă vedeam pe mine în momentul respectiv: neînţeleşi, suflete de aur într-o cochilie respingătoare pentru majoritate, nişte câini ca toţi câinii – adică minunaţi, care-au avut neşansa la cea mai proastă şi nedreaptă reputaţie. Deja suna super mişto, dar ce-am descoperit cunoscându-i mai mult, atât despre ei, cât şi despre mine, mi-a depăşit orice aşteptare! Sunt extrem de loiali, prietenoşi, inteligenţi şi, deşi terrieri, foarte adaptabili la orice spaţiu – combustibilul lor e dragostea şi atenţia omului potrivit, pe care pur şi simplu nu mai ştiu ce să facă să-l mulţumească. Se aseamănă cu mine în toate privinţele-astea, plus modestia care-i dă afară din casă, dar cel mai mult şi mai mult cred că semănăm la faptul că suntem nişte clovni la interior. Avem o aparenţă serioasă, dar dă-ne un pic de timp şi-o să vezi că se râde bine de tot cu noi. Ei îşi dau arama pe faţă mult mai repede ca mine.

Temperamentul contează cel mai mult, dar şi faptul că sunt superbi a ajutat. Un corp relativ mic, dar plin de forţă şi eleganţă care transpare prin toţi porii, cap desenat, cu ochi migdalaţi, pătrunzători şi inteligenţi şi riduri pe frunte când te privesc cu atenţie – mie mi se par maiestuoşi.

Cristina și Sayia

Câți câini ai și care e, pe scurt, povestea fiecăruia?

Momentan avem în gospodărie opt AmStaffi, plus un motănel tânăr pe nume Microb, care a devenit foarte rapid preşedintele lor, al tuturor, şi micro-vedetă pe contul meu de Facebook.
Mensi are opt ani şi e şefa de haită, primul nostru AmStaff şi căţeluşa care mi-a schimbat viaţa, în primul rând pentru că m-a învăţat ce înseamnă responsabilitatea. Nu mă refer la responsabilitatea de-a mă trezi devreme şi de-a da mâncare cuiva de două ori pe zi, genul ăla de responsabilitate pe care înţeleg părinţii s-o cultive în progeniturile lor luându-le un animal (e super ca un copil să crească de mic înconjurat de animale, dar să-i iei copilului un animal ca să-l înveţi să fie responsabil e o idee foarte proastă). Mă refer la responsabilitate la modul profund, în care acţionezi, în tot ce întreprinzi în viaţă, cu gândul că o fiinţă depinde întru totul de tine. Cam cum ai avea un copil.
Mensi e şi frumoasă, şi deşteaptă, şi empatică, şi valoroasă din punct de vedere, să zicem, genealogic. Are un simţ al umorului şi o ironie extraordinare. Spre deosebire de ceilalţi câini ai noştri şi de majoritatea câinilor în general, Mensi nu ne divinizează – ea ne priveşte exact aşa cum ne vede şi ne vede exact cum suntem; totuşi, are încredere în noi, iar ăsta e un sentiment minunat.

Ultras are şapte ani şi a venit în viaţa noastră pentru că am vrut să-i oferim un prieten lui Mensi  şi vreau să spun că este literalmente cel mai bun câine pe care l-am cunoscut, bun în sensul ăla clasic al cuvântului, şi crede-mă, competiţia e acerbă. Temperamentul e literă cu literă din standardul scris oficial al rasei, e fix întruchiparea lui. E un câine care nu m-a supărat niciodată cu nimic, cuminte şi înţelegător ca un om. A făcut o singură tâmpenie, mare, ce-i drept, toată viaţa lui şi nici n-am putut să mă supăr în mod serios, mai mult m-am amuzat. Odată cu Ultras, mi-am cam dat seama că o să avem mai mulţi câini. N-am fost genul crazy cat lady, dar am devenit genul crazy AmStaff lady.

Zapi, cel de-al treilea căţel al nostru, are şase ani şi a fost, sau mai bine zis trebuia să fie căţeluşa bunului nostru prieten de la vremea respectivă. Zapi este albă complet, culoare care nu e ”încurajată”, în sensul că e atipică pentru rasă şi nu ar trebui reprodusă. De obicei, pentru câinii de genul ăsta e super greu de găsit oameni ok. Din nefericire, prietenul nostru şi Zapi nu au funcţionat deloc, aşa că cel mai ok ni s-a părut s-o luăm noi acasă, ca s-o scutim de eventuale alte dezamăgiri. Ştiam că noi sigur o să fim nişte oameni ok pentru ea şi aşa a şi fost. Drept ”mulţumire”, ea face ce ştie ea mai bine să facă: să debordeze de energie minunată, să facă feţe amuzante şi să alerge după mingi până cade lată – adică extrem de mult.

Chica are cinci ani şi e ”copilul” nostru din Suedia. Teoria mea e că femelele sunt mai inteligente şi independente decât masculii, ei bine, în vreme ce Chica e, într-adevăr, mai inteligentă decât toţi masculii pe care i-am întâlnit, e cea mai iubitoare femelă pe care-am întâlnit-o şi are o expresivitate ieşită din comun. Spre deosebire de Zapi, ea n-a avut norocul să-ntâlnească oamenii potriviţi cât era încă pui, aşa că şi-a petrecut primii doi ani cu diverse persoane, una mai nepricepută şi mai  nepotrivită decât alta. Contrar atmosferei generale din Suedia şi din ţările înconjurătoare, scandinavii sunt super radicali cu câinii. Ei nu repară, nu caută alternative, nu cred în potrivire şi nepotrivire, ci elimină din faşă. E doar o întâmplare fericită că Chica a ajuns până la 2 ani şi a schimbat mai mulţi stăpâni, putea fi eutanasiată chiar de primul.

Ninja are trei ani şi e fiul Chicăi. E genul ăla de fiinţă veşnic cu ciorba-n foc, nu poate să stea locului o secundă, probabil e printre foarte puţinii AmStaffi pe care-i cunosc care ar fi nefericiţi la apartament.

Saiya are doi ani jumate şi a venit în familia noastră pentru că a fost câinele viselor mele, din punct de vedere al pedigree-ului şi felului cum arată. Este singurul câine pe care-l avem doar din aceste motive. Saiya e atât nemaipomenit de frumoasă, cât şi minunată cu oamenii – cucereşte orice sceptic, n-ai cum să n-o iubeşti. Din nefericire pentru celelalte fete din curte, nu e atât de minunată şi cu câinii de acelaşi sex, dar asta nu e ceva deosebit de rar la rasa asta.

Chips are un an jumate şi e fiul lui Ultras şi al Chicăi. La faţă seamănă cu maică-sa, la cuminţenie cu taică-su. E prietenul cel mai bun al Saiyei, mă rog, de fapt sunt ca un cuplu în care el e foarte sub papuc.

Şi, ultima, dar nu cea din urmă, Ruby, e fiica lui Mensi şi-a lui Ultras şi a (re)venit la noi acum câteva luni, când a împlinit trei ani. Oamenii ei sunt nişte tineri care locuiesc într-un oraş din apropiere dar, din motive logistice şi crescătoristice, stă cu noi pe o perioadă încă nedeterminată. Momentan îi facem toate testele de sănătate specifice şi, dacă totul iese bine şi se aliniază şi planetele prietenului pe care-l curtăm, poate ne va dărui nişte moştenitori. După mine, are tot ce e mai bun din ambii părinţi şi e un câine cu care eu personal cred că m-am înţeles cel mai bine. Şi e singurul AmStaff pe care-l ştiu care nu oftează condescendent decât foarte foarte rar – adică am constatat-o de vreo două ori în patru luni, şi stăm non-stop împreună. Oftatul condescendent la câini e echivalentul datului ochilor peste cap la oameni.

Iubirea pentru amstaff a însemnat și că ai început să lucrezi busturi cu această rasă. Când a început povestea asta?

Toată povestea a-nceput acum vreo cinci ani când m-a apucat meşteşugeala în preajma sărbătorilor de iarnă şi m-am apucat de desenat felicitări şi pictat ornamente de pom din pastă modelatoare. Mi-a rămas la un moment dat un boţ de lut nefolosit şi-am încropit rapid un cap de AmStaff din el. Eu, fiind un dork şi un colecţionar absolut, dacă-mi place o chestie, nu mă rezum la plăcut, m-apuc să-mi caut tricouri, brelocuri, chestii de pus pe pereţi, chestii de pus pe raft, să pot să-mi arăt fanatismul ca lumea. Şi tot căutând chestii cu AmStaff, nu prea mi-a plăcut ce-am văzut, aşa că m-am gândit să-mi fac singură. Aşa am ajuns să fac o grămadă de chestii, de la brelocuri, pandantive şi figurine până la aplice de pus pe pereţi, busturi şi statuete în întregime. Nu m-am apucat cu vreun plan anume, am zis că fac una, alta pentru mine şi pentru prieteni şi am constatat că-mi place foarte tare activitatea asta, mai tare decât orice altceva din destul de diversele chestii pe care le făcusem până atunci.

În ce constă, mai exact, munca ta?

La majoritatea lucrărilor mele, munca e cam pe trei părţi: armătură, modelaj şi finisat/detaliat plus pictat pentru că majoritatea se vor reprezentări realiste. Îmi place să fac armături şi să modelez, practic să construiecs, şi nu-mi place să finisez, e un proces extrem de plictisitor, obositor şi murdar, pe care l-am complicat singură, pe parcurs, din dorinţa de a face portrete cât mai realiste. Un proces pe care-l suport doar de dragul produsului finit. Şi mai e pictatul, care nu mi-a plăcut niciodată, probabil cum nu mi-a plăcut fizica, fiindcă n-o înţelegeam. Întotdeauna mi-a plăcut să desenez, dar nu să pictez, ba chiar, contrar stereotipului ăluia că femeile ştiu multe culori, mi se pare că eu sunt chiar pe lângă. Dar mă străduiesc să fiu mai bună.

Mai sunt lucrările pe care le multiplic, deci intervine munca de matriţare şi turnare, un procedeu simplu în sine, dar destul de înspăimântător pentru că implică materiale foarte scumpe. Dacă greşeşti, nu pierzi doar timp, pierzi şi o grămadă de bani. Încerc să pun deoparte bani să experimentez matriţe din ce în ce mai complexe, e una din chestiile foarte importante pentru mine.

Ești omul care-a învățat făcând, din practică. Cum a fost drumul ăsta pe care modelajele ți-au ieșit din ce în ce mai bine?

Am învăţat făcând, de una singură, din două motive foarte practice: 1) nu prea am avut pe cine să-ntreb şi 2) mi-a fost teamă să caut pe cineva pe care să-ntreb. Nu că nu suport critica, din contră, chiar am primit două-trei critici scurte şi la obiect care m-au ajutat mult să-nţeleg despre ce e vorba. Însă prefer cumva să fiu lăsată-n pace să dau gherle singură până la victoria finală decât să tragă cineva de mine. Când mă gândesc câte chestii n-am învăţat pentru că lumea care se pricepea era pe lângă mine şi nu mă lăsa să-mi fac norma de timp în care să fac prost ceva, până sa ajung să fac bine. Poate pe unii-i motivează să-şi dea cineva veşnic ochii peste cap pe lângă ei, de parcă trebuia să se nască învăţaţi să facă treaba aia, pe mine m-a făcut să-mi bag picioarele. Drumul continuă, de fapt e nesfârşit, diferenţa e că acum sunt deschisă la a primi ajutor, pentru că-l primesc din altă postură. Şi mi-e şi mai la-ndemână să citesc de exemplu tratate de anatomie artistică pentru că am suficientă înţelegere a subiectului cât să nu mă mai uit la ele ca mâţa-n calendar. Adică nu mai trebuie să mă bazez strict pe ochi şi instinct.

Ce fel de obiecte creezi și cine sunt oamenii care le cumpără?

Acum fac  de toate, de la broşe la busturi mari, în mărime naturală uneori, trecând prin tablouri, aplice şi trofee multiplicate pentru expoziţii canine, pentru prietenii şi cunoscuţii din cercul meu extins de căţelari, din Europa şi din SUA. În generaL, crescători sau simpli iubitori care-şi doresc portrete ale câinilor pe care-i au, crescători ce caută mici cadouri personalizate care să le reprezinte canisa şi arbitri chinologi care doresc să ofere trofeele proprii la expoziţiile unde arbitrează. Cu totii, oameni la fel de pasionaţi ca şi mine, cu care m-am împrietenit, dacă nu eram deja prietenă. Am fost foarte onorată să fac studii după câini legendari, sculpturi care se află în casele unora dintre cei mai mari crescători ai rasei. Studiul ăsta al rasei prin sculpturi m-a ajutat nu doar să desenez mai bine – în mod paradoxal, pentru că prima dată am desenat – ci şi să înţeleg mai bine rasa asta. Cu ocazia asta, anul ăsta, am mai adăugat, împreună cu prietenul meu, un proiect la dosar, o revistuţă în limba engleză despre AmStaff, ”The All Purpose Dog”, cu interviuri cu crescători şi arbitri de top din toată lumea, că tot rămăsesem cu plăcerea de-a scrie şi-a iscodi neconsumată. Cu AmStaffii ăştia a fost cam aşa: n-am căutat nimic, dar am găsit totul. Mă rog, am căutat un câine şi am găsit totul.

De ceva timp am trecut cu sculptatul şi desenatul şi la alte rase şi, deşi nu prea-mi plac expoziţiile canine în sine şi ideea lor, îmi place să merg să mă uit la câini, să văd multe exemplare pe viu şi să le înţeleg mai bine.

Unde-ți pot scrie oamenii care vor ceva de la tine, unde pot vedea ei ce lucrezi?

Pe Facebook. Am cam puţin timp liber şi ăla e singurul loc în care petrec timp constant. Fie pe pagina mea de om, fie pe pagina dedicată doar lucrărilor.