Sunt deja câțiva ani de când am conștientizat că lucrul cu propria persoană e printre cele mai importante activități de zi cu zi. Ce înseamnă asta? Să înțeleg cum funcționez, de ce funcționez așa și, mai ales, cum pot să educ acele din părți din mintea mea care nu mi se mai potrivesc, dar sunt niște automatisme care apar pur și simplu în anumite contexte. Știți voi, o situație sau un om apasă butoanele acelea declanșatoare și te trezești că ești captiv emoțional și complet irațional în situații altfel banale. Pe scurt, faci din țânțar armăsar!
Oricât de simpatică aș putea părea (și chiar sunt!) am și eu punctele mele nevralgice, așa că să le conștientizez și să găsesc răspunsuri mai potrivite pentru anumite situații e o muncă ce nu se termină niciodată. Și e bine că e așa fiindcă de la noi pleacă totul. De ce spun asta? Pentru că felul în care răspundem situațiilor și oamenilor din jurul nostru contează mai mult decât orice, iar să alegem un răspuns care vine din inimă, nu dintr-o minte care se crede buricul pământului poate face ca totul să devină atât de ușor.
Sigur că să recunoaștem ce avem de făcut și să și reușim să implementăm o atitudine binevoitoare, în mod conștient, în contexte care au toate șansele să ne facă să ne sară țandăra e un exercițiu care trebuie repetat și, ulterior, interiorizat. Adică să înțelegem cu inima de ce e mai benefic să răspundem într-o anumită manieră decât în alta sau, unde se poate, să nu răspundem deloc. Liniștea e o alegere la fel de puternică ce poate dezamorsa, într-o secundă, o situație neplăcută sau care poate degenera.
România e un loc care poate apăsa multe astfel de butoane. De la guvernări care se schimbă precum ciorapii de repede, la sisteme sociale care nu funcționează așa cum ne-am dori, la lipsa infrastructurii în anumite locuri sau atitudinea unor oameni pe care-i judecăm că aruncă gunoaie pe te miri unde, că-s nepoliticoși sau că parchează aiurea, pare că avem, aparent, toate motivele să scoatem flăcări pe nas. Ok, însă întrebarea e: cum mă ajută faptul că mă enervez când văd o anumită situație sau atitudine? Enervarea mea ajută ca situația să devină mai bună? De cele mai multe ori, răspunsul este NU.
Și atunci ce este de făcut? Oricât de neînțeleasă ar fi o astfel de alegere la prima vedere, o să vă spun ce fac eu. Chiar dacă îmi displace cum cineva se comportă în spațiul public, să zicem, aproape niciodată nu mă duc să trag omul de urechi în mod simbolic cu cuvinte grele sau, dacă o fac, îmi aleg cuvintele. Dintr-un loc al inimii aleg să mă port cu empatie și să păstrez starea de non-combativitate pe care aș declanșa-o dacă m-aș duce la om plină de mine, cu un ton agresiv și certăreț, să îi explic ce lipsit de virtuți e și cât de plină de ele sunt eu. Așa că, în cazul gunoiului aruncat aiurea, pur și simplu îl ridic și-l arunc eu la primul coș. În cazul unei parcări proaste, fie îl rog pe șofer cu amabilitate să ajusteze parcarea, fie, dacă nu e-n mașină, îi las un bilet politicos în parbriz, fie, dacă n-am timp să acționez nicicum, iau situația ca atare, merg mai departe și nu-mi stric ziua gândindu-mă preț de patru ore la ce nenorocit a fost omul acela.
O atitudine cu care nu sunt deloc de acord e public shaming-ul. Adică, de exemplu, a fotografia un om, mașina lui sau un gest anapoda pe care-l face și a-l posta apoi pe social media cu o explicație lungă care, adesea, e doar o poveste în mintea noastră, pe care o mai și umflăm ca să arătăm ce necioplit e respectivul și ce corecți suntem noi. Chiar dacă așa stau lucrurile, a face asta e complet INUTIL. Pe lângă că expunem un om într-o situație care e minoră, ceea ce generăm de la publicul care ne urmărește e un val de critică, de nervozitate, de cuvinte grele, adică inflamăm mai departe, fără rost, prin apăsarea butoanelor altora pentru care, zilnic, situații similare sunt prilej de enervare. Rostogolim un bulgăre de indispoziție fără niciun rezultat final benefic mai departe de faptul că ne-am stricat ziua.
Cred că e important să cultivăm calmul, înțelegerea, echilibrul. Să gândim înainte să acționăm face o diferență uriașă în deznodământul oricărei situații. Știu că-n situațiile de mai sus chiar și cei care se supără când cred că ele sunt nedrepte o fac pentru că, paradoxal, au intenții bune și vor să îndrepte situația. Însă CUM alegem să facem asta e esențial. Nu uitați că orice om, la fel ca noi, vrea să fie fericit, nu nefericit. Deci cu gândul acesta în inimă, să ne folosim mintea ca să găsim cel mai bun mod cu putință pentru a rezolva o situație fără să creăm agitație, enervare, stres. Și, dacă lucrurile nu se încheie cum sperăm, să ne mulțumim că am făcut ce am știut mai bine și să trimitem un gând bun pentru omul cu care am încercat să avem o conexiune. Poate va fi mai bine data viitoare!
