Cuvintele magice ale celor 7 ani de acasă

Relațiile dintre oameni. Poate unul dintre cele mai fierbinți subiecte azi. De la opinii scrise pe Facebook, la exemple de bune practici în relații și până la cărți și workshop-uri în care relațiile sunt în prim plan, felul în care ne purtăm cu cei din jurul nostru e în centrul atenției.

Pentru unii, exemplul familiei e cel care și-a pus amprenta, în bine sau în rău, asupra felului în care suntem noi cu alți oameni. Pentru alții, o carte sau un curs la momentul potrivit i-a ajutat să-și reevalueze sau poate să-și îmbunătățească calitatea relațiilor. Pentru mine, părinții mei sunt modelul meu când vine vorba de cum ne purtăm cu cei din jurul nostru.

Nu scriu pentru prima dată despre ei și despre atitudinea lor mereu binevoitoare. Cred că, în ceea ce-i privește, e-n natura lor să fie așa. Pentru ei, e mereu mai important să fie pace în jur decât să demonstreze că au dreptate. E o lecție pe care o înțeleg și eu, tot mai mult, pe măsură ce înaintez în vârstă. Căci, în adolescență și-n facultate eram genul de rebelă fără cauză și, nu de puține ori, mă înfuria docilitatea lor atunci când, în mod clar, aveau parte de nedreptăți.

Ceea ce însă priveam atunci ca pe un fel de slăbiciune, e incapacitate de-a pune piciorul în prag, așa cum, cu siguranță, aș fi făcut-o eu, am recunoscut, peste ani, ca fiind modul lor de a răspunde răutății altora: cu îngăduință, cu a nu pune la suflet, cu a trece cu vederea și a merge mai departe, cu bucurie.

Părinții mei formează împreună o familie fericită (firește, și cu mine, dar acum mă refer la dinamica lor de cuplu) și, tocmai de aceea, nu și-au vărsat niciodată veninul pe alții. În intimitatea casei lor, iubirea, echilibrul și umorul, pe care, din fericire, îl moștenesc, i-au făcut să știe mai bine ce e important cu adevărat pentru ei. Iar să răspundă cu aceeași monedă oamenilor care nu au fost mereu la înălțimea gentileții lor nu a fost niciodată politica lor.

În vreme ce experiența unora e că legătura dintre doi oameni implică ajustare, negociere, comunicare, inteligența emoțională pe care ambii mei părinți o au i-a ajutat să aibă o relație care pare că merge de la sine. De aceea, în foarte multe cazuri, m-am uitat cu nedumerire, neînțelegere și incapacitate de rezona la relațiile din jurul meu în care existau des probleme, lupte pentru putere, disensiuni din te miri ce și așa mai departe. În mod evident, am căutat mereu, și pentru mine, ceea ce am văzut acasă, la ai mei, căci ei reprezintă idealul.

Sunt căsătoriți de 35 de ani, pe care-i împlinesc anul ăsta, și din vocabularul alor mei n-au lipsit niciodată bunele maniere și drăgălășenia. E o atitudine pe care am preluat-o, din nou, de la ei. În imagine e un bilet pe care mama i l-a scris lui tata dimineață, înainte să plece la muncă, și în care i-a spus:

Te rog, dacă poți și vrei, să faci bucătăria pe sus, hota, lampă, frigider etc.

Mulțumesc, te iubesc, Doinisa.

Pe scurt, îl ruga să curețe bucătăria. S-a semnat ”Doinisa” pentru că nepotul nostru Alex, în vârstă de trei ani, nu poate să-i spună ”Doinița”, așa că îi spune ”Doinisa”. Numele ăsta a devenit o glumă internă în familie.

”Te rog”, ”mulțumesc”, ”te iubesc”. Cuvinte, în aparență, banale, dar care mie mi se par ritualice, de bază. Înainte de a căuta acul în carul cu fân, semnificații filosofice și psihologice pentru neclarități și dificultăți în relațiile pe care le avem, vine și vinovați, cărți peste cărți care explică și, poate, văd probleme acolo unde, de fapt, ele nu există, ar fi bine să ne reîntoarcem la învățămintele celor 7 ani de casă, la acele comportamente de bază, clasice, însă niciodată demodate, la cuvintele magice care pot oricând să lege, ca-n prima zi, doi oameni.