De ce să mergi la Nucșoara?

Dacă te cheamă Gabriela Solomon, începi și-ți pui probleme. Ai primit moștenire de la bunica un ”cel mai frumos loc de pe pământ” și te gândești cum poți să-l transformi, cu adevărat, într-un rai și pentru alți oameni care n-au aflat, până acum, cum este să ai unul aici, pe pământ.

La doar două ore și jumătate de București, în județul Argeș, se află satul Nucșoara. Pentru mulți, doar un alt sat, pentru Gabriela, o oază de natură neexplorată, un loc care ar putea să primească turiști pe bandă rulantă, pentru mine, o carte vie cu povești ale unor oameni care au fost față în față cu războiul, cu opresiunea, cu lipsurile și care azi, la peste 90 de ani, îți arată că au ajuns la vârsta asta cu ajutorul lui Dumnezeu.

Tanti Leana are 92 de ani. I-am făcut poza pe prispa casei unei prietene din sat, după ce se întorsese de la biserică.

Ia-o exemplu pe tanti Leana. Nu mai aude prea bine, dar când o întrebi ce-o ține în formă, ridică arătătorul spre cer și zice clar: El! La 92 de ani le-a trăit pe toate: foametea celui de-al Doilea Război Mondial, când ”mâncam afine și zmeură din pădure de mi se acrise”, opresiunea sistemului comunist și-a colectivizării care le-a luat țăranilor tot, ”eu am fost nepoata Elisabetei Rizea, le duceam mălai în munți celor care se ascundeau de regim, nu mi-a fost niciodată frică” și-o căsnicie care a însemnat bătăi fără milă și 3 copii de care s-a ales praful – ”fata a murit, un băiat e la spitalul de boli mintale din Argeș și celălalt, bețiv, stă cu mine în casă.”

”Și, bucurii, ați avut?”, întreb. ”Nu”, răspunde, dar o spune clar, fără completări, fără să caute explicații sau motive. ”Așa a fost viața mea!” E mândră că la vârsta ei e încă lucidă, se spală și-și gătește singură, că e, pe scurt, autonomă.

Aceasta e casa moștenită de Gabriela, pe care vrea s-o consolideze, recondiționeze și, apoi, s-o facă cunoscută tuturor.

Ca tanti Leana mai sunt mulți în satul în care a trăit și locuit și Elisabeta Rizea, azi un simbol al rezistenței anticomuniste, care a murit în 2003, la peste 90 de ani, după o viață de chin, cu 12 ani de temniță grea și tortură pentru că i-a ajutat pe alții să supraviețuiască în munți, oameni care, ca mulți alții, credeau că americanii vor veni și-i vor salva de un regim pentru care voința liberă era cea mai mare crimă.

Când a făcut excursia asta la Nucșoara, unde am mers și eu în weekend, Gabriela știa foarte bine ce ascunde locul. Nu e vorba doar de poveștile astea cu eroi de demult și-o luptă pentru o libertate care, adesea, azi, nu mai înseamnă mare lucru, e mai degrabă parte din istorisiri ce par aproape fictive, vin din altă viață, una pe care mulți n-o mai înțelegem. E vorba și despre loc în sine, împrejurimi cu cer senin, aer curat, mâncare tradițională, dealuri nesfârșite cu cai care umblă liberi, nuferi deschiși pe-un lac care-ți iese în cale într-o plimbare.

La 76 de ani, tanti Florica vine de la muncă.

Memoria omului e înșelătoare. Ceea ce azi pare îngrozitor și grav, somnul poate să dea uitării. ”Oare e cu adevărat rău ce s-a întâmplat, oare n-am exagerat eu?” Obișnuim să ne punem întrebările astea chiar pentru propriile vieți când ni se întâmplă situații despre care simțim cu inima că nu sunt la locul lor. La fel a gândit și tanti Florica despre zilele copilăriei când n-avea ce să mănânce din cauza războiului, dar se gândea că așa trebuie să fie. Nu era nicio entitate, nicio instituție, niciun forum internațional care să-i explice că nu așa trebuie să fie viața. E tot ce ea știa și trăia cu asta ca atare.

Căpițe cu fân pe care le găsești în orie curte din Nucșoara.

La Nucșoara nu dai numai de oameni cu povești despre supraviețuire, dai de oameni care vedeau existența în parametri simpli, de pe o zi pe alta. Sentimentul pe care l-am avut și eu, că punând întrebări vei reuși să descoperi vreo filosofie a lui ”cum să mergi mai departe”, e o naivitate de care îți dai seama în cele din urmă. Naivitatea fiind că dacă noi am crescut învățați să teoretizăm cam orice, ei au crescut învățați să trăiască cu orice.

Aici sunt eu în curtea casei bunicii Gabrielei, după ce am întors fânul cu furca să se rumenească la soare, acum îl urcam în pod, acolo unde, de altfel, e răcoare și se doarme foarte bine.

După ce ai mai așezat câteva povești în tine, te poți întoarce în tăcere la munci fizice pe care, chiar și de distracție, le poți face. O zi de coasă, furcă și greblă înseamnă mușchi care dor, piele înroșită de soare, apetit care își găsește liniștea cu mămăligă și lapte de vacă proaspăt fiert și un somn adânc de 13 ore, câte am dormit eu, fără să îmi dau seama.

Vedere de pe dealurile din Nucșoara spre satul Corbi. Tot de aici poți pleca spre vârful Moldoveanu.

Gabriela nu propune nicio evadare de niciunde în vreo altă parte. Dar vrea ca oamenii să știe de locul acesta, să vină să-l vadă, să ia satul la picior, să vorbească cu localnicii, să le ceară cașcaval făcut în curțile lor, s-o ia la pas pe dealuri, să meargă-n cimitirul cu vedere la lacul Învârtita, unde dorm somnul cel din urmă aceia care au iubit locul ăsta mai mult decât propria viață că, uite, unii d-aia au și murit executați, au primit gloanțe drept în inimă pentru că pământul și pădurea, cei mai buni prieteni ai lor, urmau să le fie confiscate. Era nedrept!

Vedere din spate spre casa bunicii Gabrielei, acolo unde și tu poți ajunge.

My Secret Romania este proiectul Gabrielei Solomon și-a Ioanei Pătrășcoiu, două fete tinere care au prea multă energie și care cred că pot să-ți arate și ție România altfel decât o știai. Vacanțele lor, de-un weekend sau mai multe zile, ies din proverbiala ospitalitate românească, te duc mai departe de Valea Prahovei și aglomerația de pe DN1, te amstecă cu natura pură și cai care vin la tine fiindcă tu ești p-acolo și ei sunt p-acolo. Călătoriile lor te scot în afara timpului de pe ceas și te-aruncă acolo unde orele trec după cum merge soarele pe cer.