De ziua mea, hai-hui prin România

La sfârșitul acestei săptămâni am împlinit 35 de ani frumoși și mă bucur să îi pot numi pe toți așa. Mă consider un om norocos și protejat și viața mea de până acum mi-a dovedit cât de generoasă a fost cu mine pe toate planurile și cât de ferită am fost de necazuri de toate felurile, multe inevitabile în existența oricui. Datorită experiențelor cu care viața m-a bucurat, energia și optimismul meu au fost mereu la cote înalte și așa îmi doresc să rămână lucrurile și de acum înainte, ceea ce vă doresc și vouă!

În urmă cu trei săptămâni, Adrian mi-a spus să trag dintr-o pălărie două destinații dintre mai multe variante pe care le pregătise. Ele urmau să fie incluse în excursia pregătită de el cu ocazia zilei mele de naștere și nu aveam să aflu unde mă duce decât în ziua în care porneam la drum. Zis și făcut! Mi-am îndeplinit partea și am așteptat cu nerăbdare ziua plecării.

În dimineața zilei de 17 iulie, chiar în ziua aniversării mele, ne-am trezit voioși la 7 dimineața și după o cafea gustoasă, am pornit la drum. Două ore mai târziu mi s-a dezvăluit și prima oprire: Sighișoara. Sighișoara e unul dintre orașele mele preferate și unul dintre primele locuri în care am călătorit cu Adrian, când ne-am cunoscut, în urmă cu mai bine de patru ani. E un loc care îmi place pentru poezia lui, pentru străduțele întortocheate și clădirile colorate și am toate aceste amintiri frumoase cu acest oraș încă din perioada liceului, când veneam aici cu prietenii mei la Festivalul de Artă Medievală, unul dintre primele evenimente departe de casă în care am ajuns fără părinți când aveam doar 15 ani.

După o călătorie de 5 ore, am ajuns la destinație și ne-am cazat la Casa Wagner, un loc în care mi-am dorit mereu să stau fiindcă e în buricul cetății și doar pentru acest motiv, deci aici mulțumirile merg la Adrian, întrucât el a fost organizatotul întregii escapade, eu bucurându-mă de călătorie și de surprize. Ce bine e să fii aniversat! După ce ne-am cazat, am pornit la plimbare prin cetate, un loc pe care nu l-am văzut niciodată așa gol în miezul verii. O consecință nefericită a pandemiei, căci abia dacă numărai pe degete turiștii străini, care în alți ani se revărsau pe străduțele pitorești, bucuroși de priveliști și dornici de cât mai multe amintiri fotografice. Pot spune că, de data asta, Sighișoara a fost un oraș mai degrabă gol.

Pentru că se apropia ploaia, preconizată pentru ora 17.00 de către aplicațiile de pe mobil, Adrian mi-a propus să mergem cât mai repede și să vizităm stejarii seculari din rezervația de la Breite, aflată la 30 de minute cu mașina de Sighișoara. Rezervația are unii dintre cei mai bătâni stejari din țară, unii cu o vechime de peste 700 de ani. Zona, destul de extinsă, e împărțită, la rândul ei, în 6 zone, însă dacă nu erau informațiile pe care le-am aflat despre acest loc de pe internet, nu am fi știut la ce ne uităm, fiindcă locul e foarte prost marcat și semnalizat. Practic, dacă nu știi unde te afli, riști să treci ca gâsca prin apă, adică să nu ai habar unde ești și la ce te uiți. Cu toate astea, informațiile de pe internet sunt destul de bogate în detalii, deci dacă plănuiți să ajungeți aici, citiți de acasă tot ce e de citit, iar la fața locului bucurați-vă de arborii impunători, care le-au văzut pe toate.

Am revenit în cetate odată cu ploaia și ne-am retras la Casa Cositorului, o cofetărie cu prăjituri delicioase și un interior luxuriant și relaxant. De data asta însă am băut o cafea pe terasă fiindcă, la fel ca peste tot, spațiile interioare nu sunt deschise din cauza pandemiei. Pe urmă am urcat treptele acoperite și-am ajuns la Cimitirul Bisericii din Deal, un loc frumos, ca un parc, despre care ai putea jura că e în Germania, datorită numelor de pe monumentele funerare, majoritatea săsești. Tot aici găsești o secțiune separată dedicată ostașilor care au murit în Primul Război Mondial.

După cină și încă o plimbare pentru digestie, ne-am retras la un somn bine meritat. A doua zi dimineața, la micul dejun, am aflat de la Adrian următoarea destinație, Iași, un loc în care ne dorim să ajungem de un an de zile și pe care în 2019 l-am contramandat de două ori din motive de care nu îmi mai amintesc. Așa că m-am bucurat că am avut ”mână bună” și, în cele din urmă, am ajuns și aici. La ora 10.00 ne-am urcat în mașină și-am plecat spre Moldova, într-o călătorie care a durat 6 ore. Pe drum însă ne-am oprit la salina de la Praid, pe care nu o mai văzusem de ani de zile, iar Adrian niciodată.

Salina Praid e populară pentru că aici vin mulți oameni cu afecțiuni respiratorii ca să urmeze tratamente. Tot datorită acestui motiv, în Praid se găsește și ștrandul cu ape sărate, unde îmi doresc să revin. El se află chiar lângă salină și arată foarte bine, e amenajat ca la carte și curat. În salină am coborât cu autobuzul care face drumul ăsta de două ori pe oră, după ce ne-am pus măștile de protecție și ni s-a luat temperatura. Salina e la 120m adâncime și se coboară 1250 de metri pentru a ajunge acolo. Temperatura înăuntru a fost de numai 15 grade, iar temperatura medie, pe tot parcursul anului, nu depășește 16 grade. Pentru detalii complete despre salină, ștrand și cine poate vizita acest loc, intrați pe site-ul oficial. După ce ne-am plimbat prin tot spațiul, am mers la o oră de sport foarte simpatică ținută de un instructor care, în română și maghiară, ne-a ghidat cu mult umor, așa că, dezmorțită și înviorată, m-am simțit pregătită să-mi continui călătoria spre destinația finală, care a fost presărată cu priveliștea inegalabilă a Cheilor Bicazului, un loc care mă fascinează de fiecare dată.

Am ajuns la Iași pe la ora 18.00 și, din nou, după ce ne-am cazat la hotel Eden, aproape de complexul Palas, am ieșit la plimbare. Ultima dată când am văzut Iașiul a fost în urmă cu aproximativ 6 ani când, în afara de Palas și Palatul Culturii, orașul părea într-o reamenajare generală, fiind lucrări de construcție și reconstrucție peste tot. De data asta, am găsit un Iași pus la punct și foarte frumos, care m-a impresionat. De la cazare am ieșit pe bulveradul pietonal Ștefan cel Mare, care duce spre complexul Palas și spre Palatul Culturii. Până acolo însă poți admira celebra Mănăstire Sfinții Trei Ierarhi sau clădirea primăriei. Toate clădirile vechi ale Iașiului, cel puțin cele pe care le-am văzut în centru, sunt reamenajate și arată superb.

După cum poate vă așteptați, orașul e marcat de existența a numeroase biserici foarte frumoase, așa că, pe bună dreptate, locul e un magnet în preajma sărbătorilor religioase și, în general, pentru oamenii pentru care religia ocupă un loc important în viețile lor. Chiar dacă religia nu te interesează, bisericile, ca monumente arhitecturale, sunt captivante și, deci, le poți admira pe îndelete, căci spațiile lor sunt adesea generoase, primitoare și liniștitoare. La capătul bulevardului, într-o notă cu totul diferită, stă semeț Palatul Culturii, încadrat de complexul Palas, un loc absolut minunat, care ar putea fi în orice țară din Europa Occidentală.

Ne-am petrecut seara în grădina imensă a complexului Palas, care găzduiește atât un amfiteatru în aer liber, unde se organizează spectacole ale instituțiilor culturale de stat, cât și un cinema tip picnic, unde era plin de oameni, distanțați sociali, pe pături și cu mâncare adusă de acasă sau cumpărată de la restaurantele din jur, gata să petreacă o seară cu filme. Apoi, ne-am reîntors pe bulevardul Ștefan cel Mare până în Piața Unirii, acolo unde, pentru prima dată, s-a jucat Hora Unirii în 1859, înainte ca Alexandru Ioan cuza să iasă câștigător în alegeri. Piața Unirii a mai fost cunoscută drept Piața Veseliei, e ușor de înțeles de ce. Pe la ora 23.00, după o zi foarte lungă și extenuați, ne-am retras la un somn adânc, căci duminică dimineața aveam plănuite alte obiective în oraș plus drumul înapoi spre casă.

După micul dejun și după ce ne-am pus bagajele în mașină, am pornit spre Bojdeuca lui Ion Creangă, locul în care scriitorul a stat în ultimii 20 de ani de viață și unde, la îndemnul prietenului său, poetul Mihai Eminescu, a scris Amintirile din copilărie. Bojdeuca e primul muzeu al literaturii române din țară, creat în 1918, și e într-o stare excelentă, atât curtea, cât și casa fiind impecabile. Am pornit apoi spre Parcul Copou, care arată minunat, și acolo ne-am oprit, bineînțeles, la Teiul lui Eminescu, un arbore cu o vechime de peste 450 de ani, unde se spune că poetul venea cu iubita lui, Veronica Micle.

Din Parcul Copou am luat la pas Dealul Copou, cea mai cunoscută dintre cele 7 coline ale Iașiului, până am ajuns la Grădina Botanică ”Anastasie Fătu”, numele aparținând fondatorului ei, care a creat-o în 1856 ca spațiu de relaxare și cunoaștere academică. Este prima grădină botanică din România. Locul este absolut imens și aproape imposibil de vizitat integral într-o singură tură. “Fondând această grădină, mi-am propus a îmbunătăți salubritatea orașului Iași, a îndemna pe “giunimea” studioasă la învățarea botanicei și a procura iubitorilor de știinte naturale ocaziunea de a contempla frumusețile naturii în momentele lor de repaus”, spunea naturalistul și botanistul Anastasie Fătu la inaugurarea Grădinii Botanice, loc pe care le-a creat cu fonduri proprii și cu susținerea autorităților, dar care a fost distrus după moartea sa, când urmașii lui au vândut terenul, tot materialul botanic strâns până atunci, fiind, de asemenea, distrus.

Din fericire, în 1870, Universitatea din Iași Alexandru Ioan Cuza ia în considerare înființarea unei grădini botanice în spatele vechii clădiri a Universității, așa că aceasta revine la viață. Azi, Grădina Botanică se află tot sub organizarea Universității, servind învățământului botanic ieșean. Mă impresionează enorm astfel de povești în care autorii unor proiecte enorme, precum Anastasie Fătu, își pun întreaga existență în slujba educației și binelui public, așa că apreciez faptul că Universitatea din Iași a protejat istoria și memoria acestui om având grijă în continuare de cel mai important vis al său.

Că tot vorbim de educație, clădirile din Copou ale Universității Iași sunt, de asemenea, renovate și bine conservate, arată minunat și, trecând pe lângă ele, tot ce vrei e să mergi din nou la facultate și să înveți într-o astfel de clădire minunată. Mă întreb, retoric, de ce sediul Universității din București, de la Piața Universității, nu poate avea o asemenea soartă estetică?!

Mi-aș fi dorit să mai vizitez Casa Pogor, locul în care se întâlneau scriitorii celebrei societăți literare Junimea, co-fondată de Vasile Pogor, de asemenea fost primar al Iașiului. Casa e momentan în renovare, deci abia aștept să fie gata și să ajung acolo. Un alt loc în care mi-ar mai fi plăcut să ajung e Biblioteca Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi”, inclusă în 2015 într-un top al celor mai frumoase biblioteci din lume. Nu în ultimul rând, dintr-un cu totul alt registru, aș fi vrut să vizitez desenele realizate de HarceaPacea în cadrul proiectului ”InZIDerabilii” despre care am scris anul trecut.

Voi reveni cu siguranță la Iași, un loc care mi s-a părut proaspăt, modern, interesant, turistic, cu multe locuri frumoase de văzut și-n care poți petrece un weekend de 3 zile, mixând istoria bogată a acestui loc cu destinațiile moderne.