Traversăm oceane de timp pentru a ne întâlni cu oamenii potriviți la momentul potrivit

Diana Turturică este o fostă colegă de clasă de liceu. Când mi-a spus că va merge la Unseen. Concert in the Dark la Brașov, m-am bucurat că vrea să trăiască experiența singurului concert de muzică clasică în întuneric deplin din România. A simțit să scrie despre cum a fost concertul pentru ea, așa că mai jos puteți citi rândurile ei.

Discuția cu publicul de după ediția de sâmbătă de la Brașov a Unseen.Concert în Dark, recital de pian susținut de Florian Mitrea, a debutat cu intervenția unei spectatoare care a dorit să împărtășească artiștilor emoția trăită în timpul concertului, în special în partea de început, faptul că izbucnit în plâns imediat după ce s-au stins luminile, dar și că pe parcursul concertului a regăsit o serie de amintiri și le-a retrăit prin muzică. Mergând spre casă, am realizat și eu că în întuneric, ascultând, m-am întors, de fapt, într-o înlănțuire de amintiri, un fir pe care l-am putut rupe de-abia după ce am părăsit sala.  

Am început cu amintirea primelor mele întâlniri cu pianul, în cazul meu acestea fiind tot “unseen”, chiar dacă nu pe întuneric: în blocul de vizavi, la nivelul ferestrei mele, cântau ore în șir, în fiecare după-amiază, două surori, profesoare de pian. Vara, imediat ce începeau să repete, cu fereastra deschisă, mă urcam pe pervazul ferestrei mele, tot deschise, cu o carte și speram să nu se mai oprească din cântat. Nu le-am văzut niciodată fețele, nici măcar când închideau sau deschideau fereastra. Savuram fiecare mică eroare, fiecare repetare a unei anumite porțiuni și simțeam aceeași satisfacție pe care o intuiam la ele odată ce orele de exercițiu se terminau. Pe măsură ce au trecut anii, pianul lor a început să se audă mai încet, fiindcă vecinii le ceruseră să nu mai facă “atâta zgomot”. Așa că doamnele au început să cânte cu perne pe pian. Într-o zi, l-au mutat și, pe cât m-am întristat, pe atât am sperat că a fost mutat într-un loc în care să poată cânta, din nou, fără rețineri.

Încercând să urmez firul amintirilor din timpul spectacolului, următorul meu gând, pornind de la rețineri, a fost către publicul nevăzător din sală. Imediat după ce m-am mutat de la părinți, am locuit în apropierea unei școli pentru elevii “deficienți de vedere”. De multe ori, îi întâlneam la trecerea de pietoni și de fiecare dată îmi propuneam ca atunci când se va face verde, să mă las ghidată numai de sunetul semaforului pentru a traversa. Îi vedeam cum fac primul pas, știam că ei nu pot vedea dacă mașinile au oprit, încercam să închid și eu ochii, însă niciodată nu am avut atâta încredere în auzul meu încât să traversez strada cu ochii închiși. Tot acolo am reluat tradiția de muzică clasică în serile de vară: vecina mea, doamna Bortnwoski, asculta Radio Muzical, ea cu fereastra deschisă, eu cu fereastra deschisă. Așa am știut că pot, pur și simplu, să apar la ușa ei într-o zi și să-i spun că vreau să fim prietene. Ne despărțeau ”doar” 65 de ani. A fost o prietenie minunată, până când, anul trecut, nu am mai auzit nici pianul din radioul doamnei B.

Traversăm oceane de timp pentru a ne întâlni sau reîntâlni cu oamenii potriviți la momentul potrivit și așa a fost și cu ea.

Când s-au reaprins luminile în sală, mi-am amintit de instalația proiectată înainte de concert, cu imaginea unei paciente înainte și după o operație estetică. De această instalație se lega o amintire pe care am reușit să o blochez atâta timp cât a fost întuneric și m-am putut refugia în amintirile frumoase. Odată ce s-a aprins lumina, am făcut asocierea cu propriile mele întâlniri cu sălile de operație, cu teama, cu întunericul anesteziei și cu perioadele de după aceea, când ceream la terapie intensivă CD-playerul și CD-urile cu muzică clasică, închideam ochii și totul dispărea în muzică. Uneori, chiar și în sălile de operație din spitalele de stat din România se ascultă muzică clasică. Mie mi s-a întâmplat să mă trezesc de 1-2 ori din anestezie și să fiu surprinsă de muzica ce răsună într-un context atât de nefiresc. Cred că așa s-a născut asocierea cu aprinderea luminilor din sala de spectacol. M-am mai gândit și la pacienții din secțiile de hematologie și oncologie, cei care își petrec ore și zile în șir în scaune de infuzie. În acele saloane, muzica ar trebui să facă parte din standardul terapeutic.

Nenumărate asocieri în numai o oră, amintiri demult uitate, rătăcite sau respinse. Posibilitatea ca din întuneric să cânte de fapt oricine, chiar și vecinele profesoare din copilărie. O discuție savuroasă după întoarcerea  luminilor în sală. Cred că nimeni nu a fost în sală în timpul acestui concert. Toți ne-am luat cu noi muzica și am dus-o în amintirile care au pus stăpânire pe noi.