Exclusivitate: Arthur Kopit

by Andreea

Dramaturgul american Arthur Kopit a venit în România în luna mai la invitaţia Teatrului Odeon. În cadrul proiectului ARTE 2, el a prezentat spectacolul lectură “Pentru că poate” în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Arthur Kopit este autorul pieselor de teatru “O, tată, sărmane tată, mama te-a spînzurat în dulap şi eu sunt foarte trist” şi “Aripi”, ambele finaliste pentru Premiul Pulitzer. De asemenea, este cunoscut pentru libretul muzicalului Nine. Filmul Nine a avut premiera în decembrie 2009 şi din distribuţie au făcut parte Nicole Kidman, Penelope Cruz şi Sophia Loren.

Trebuia să deveniţi inginer conform diplomei de absolvire. Dar aţi câştigat competiţia de la Harvard cu „O, tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap şi eu sunt foarte trist”. V-a surprins?

Nu chiar. Adică ştiam că n-o să mă fac inginer încă de la finalul primului an de facultate. Mai ales că, până la „O, tată…”, avusesem deja şapte alte piese produse. Ceea ce a fost surprinzător a fost să constat cât de repede a fost produsă „O, tată…” la New York, pe Broadway.

Aţi cunoscut succesul de foarte tînăr. Cum a fost?

O surpriză plăcută. Într-un fel, m-a eliberat de întrebarea primordială „oare voi avea succes vreodată”. Tocmai fiindcă am avut succes devreme, am putut să-mi văd de scris mai departe, ba chiar să scriu mai mult şi mai bine fără să-mi mai fac griji în privinţa succesului. Mare parte din succesul meu s-a datorat şi norocului. Piesa „O, tată…” a avut parte de o producţie grozavă şi de un regizor formidabil. Eram în Europa când a fost pusă în scenă aşa că n-am avut deloc de-a face cu ea. Pentru că era o producţie atât de bună, regizorul a adus nişte critici din Boston ca să vadă piesa, ceea ce m-a surprins fiindcă eu crezusem că am scris o piesă proastă pentru că o terminasem repede. Dar am învăţat că nu prea poţi spune dacă ceva din ceea ce ai scris este bun sau prost şi că, de multe ori, e mai bine să te bazezi pe instinct. Deci scriitura bună a textului a dat naştere unei piese bune în cazul meu. Am mulţi prieteni care au succes dintr-o dată. Este o experienţă grea, care te intoxică şi în care te poţi pierde. Mergi într-un restaurant şi imediat ţi se oferă o masă. Începi să ai acces la lume într-un fel nou şi asta pentru că ai succes. Nu pentru că scrii bine. Şi, dacă iei succesul prea în serios, începi să crezi că meriţi pe bune ce ţi se întîmplă. Nu meriţi. Altceva s-a întâmplat. Ai scris o piesă bună, însă se scriu multe alte piese bune care n-au succes. Şi altele proaste care au succes. Deci, trebuie să pui gândul ăsta deoparte şi să te concentrezi pe ceea ce scrii şi pe motivaţia pe care o ai pentru ceea ce faci. Şi, dacă ai succes, atunci e fantastic. Dacă nu, continuă să faci ce faci.

Ca tânăr, ce mesaj încercaţi să transmiteţi lumii prin scris?

Cred că am fost norocos din punctul ăsta de vedere fiindcă n-am încercat să transmit niciun mesaj şi piesele pe care le admir şi acum nu încearcă să facă asta. Piesele bune transcend mesajul care, după mine, nu e important. Dacă ai un mesaj, scrie un editorial. Piesa trebuie să surprindă şi dacă începi să scrii în ideea că TU ai ceva de spus atunci, dacă eşti cu adevărat bun ca scriitor, ar fi bine să renunţi la calea asta şi să laşi personajele din piesă să-şi facă treaba. Piesa trebuie să fie misterioasă. Shakespeare n-a avut nimic de spus şi a avut totul de spus. Deci, scriu piese pentru că este ceva în legătură cu personajele şi cu situaţia în care ele se află care mă atrag. De exemplu, în perioada războiului din Vietnam, s-au scris multe piese proaste anti-Vietnam pentru că ele spuneau oamenilor ce să gândească, iar audienţa gândea deja toate lucrurile alea. Ca scriitor, nu-mi spune ce să gândesc. Fă piesa misterioasă. Piesele trebuie să ne facă să ne punem întrebări şi să ne dorim să le dezbatem.

Care sunt temele dumneavoastă preferate?

Nu ştiu. Nu mă gândesc la asta. Sunt pur şi simplu atras de situaţii care mă pun să gândesc. Aşa cum spuneam, este vorba de un mister pe care, scriind piesa, sper să-l descifrez şi vreau să cred că, dacă un anumit subiect mă interesează pe mine, îi va interesa şi pe ceilalţi. Cred totuşi că temele care mă atrag au legătură cu identitatea, cu toate că nu încep niciodată să scriu pornind de la dilema pe care o am. Unele personaje ajung pur şi simplu într-o situaţie. Sau aud ceva care îmi atrage atenţia şi nu ştiu de ce se întâmplă asta. De ce, într-o mulţime, eşti deodată atras de cineva? Nu ştii de ce. Când scrii, cred că trebuie să scrii despre lucruri care contează pentru tine chiar dacă nu ştii de ce. Se întâmplă şi speri ca, scriind, să înţelegi mai bine despre ce este vorba. În piesa „Aripi”, de exemplu, am vrut să înţeleg ce înseamnă să ai un atac cerebral. Tatăl meu a suferit un atac cerebral cumplit, însă nu am putut să scriu despre el fiindcă era un subiect prea personal. Aşa că mi-am imaginat o femeie şi, prin ochii ei, am încercat să văd ce înseamnă să nu poţi comunica. Să ştii lucruri, să fii conştient de ele, dar să nu poţi să le comunici. Nu cred că piesele de teatru pot schimba politica, de exemplu. Pot schimba atitudini, însă cam atât. Germania a avut piese minunate, o muzică minunată şi uite ce-a făcut în al Doilea Război Mondial. Deci arta are altă menire. Reuşeşte să te ducă undeva, într-o altă dimensiune. Dacă, ca artist, scopul tău e să schimbi mintea cuiva, atunci eşti doar un profesor care predă. Şi eu nu vreau să predau.

De ce contează teatrul pentru civilizaţie?

Teatrul nu e literal. Este ceva în legătură cu ritualul teatrului, cu faptul că actorii se prefac pe scenă care ne atrag. Faptul că actorii se prefac, ne îndemnă şi pe noi să ne prefacem odată cu ei, să ne imaginăm. Cred că este ceva fundamental în fiecare dintre noi care ne face să ne dorim să ne privim pe noi înşine dintr-o altă perspectivă. Cum spunea Shakespeare, toţi jucăm un rol. Când actorii joacă un rol, fac ceea ce facem noi acum. Tu joci rolul unui reporter, iar eu pe-al unui dramaturg care se preface că ştie despe ce vorbeşte. Ceea ce îţi spun este ceea ce cred că cred. Aşadar, când te uiţi la o piesă de teatru, îţi oferă şansa să vezi ceva care este adevărat pentru existenţă pentru că e misterios, e codat. Dacă jocul actorilor este bun, el relevă adevărul pentru că nu e vorba de un adevăr literal. Dacă adevărul literal e doar o iluzie, sinceritatea teatrului constă tocmai în faptul că ştie că e o iluzie şi prin asta devine cu atât mai adevărat, mai autentic.

Cum s-a schimbat Broadway de-a lungul anilor?

Mare parte din schimbare a fost determinată economic. Cel mai important aspect legat de Broadway este acum economic. Un bilet pentru o piesă pe Brodway costă atât de mult pentru că producţia piesei costă foarte mult aşa că genul de piese care se pot face acolo este limitat. Când am intrat eu în branşă, un singur producător îşi permitea să acopere costurile. De obicei, era o persoană cu foarte mulţi bani, pe care îi făcea din afaceri, şi pe care îi investea în artă pentru că credea în ea. Făcea asta cu gândul că şansele să câştige din investiţie sau să piardă sunt egale. O făcea mai ales pentru că îi plăcea o piesă şi pentru că credea că e important ca ea să fie accesibilă şi publicului. Dar acum nu mai poţi să faci asta. Acum e nevoie de 30 de producători care să pună bani pentru producerea unei singure piese. Artele au devenit foarte suspecte în Statele Unite. În Statele Unite e nevoie de Wall Street, e nevoie de baseball, e nevoie de sporturi. Nu putem să dăm sportul deoparte. Însă nu e nevoie de teatru, de librării, de muzee. Ceea ce e ciudat că, de exemplu, nu ne putem imagina Anglia fără teatru sau Italia fără operă.

De când scrieţi?

Am absolvit facultatea în 1959. În 1959 am scris „O, tată…”. De scris mă spucasem cu doi ani înainte. Deci scriu de foarte mult timp.

Şi încă încercaţi să scrieţi piese proaspete…

Da, dar nu-i nicio formulă. Piesele mele sunt foarte diferite. Oamenii spun că-mi recunosc stilul, dar eu nu prea cred tocmai fiindcă sunt atât de diferite. Ambiţia mea e să continui să fac ceea ce fac, adică să scriu. Momentan, am patru piese care urmează să fie produse.

Sunteţi o personă care reflectă mult asupra vieţii. Ce puteţi spune despre viaţă la 73 de ani?

Evit să numesc lucruri fiindcă odată ce ai numit ceva, devine altceva. Cineva spunea că viaţa e doar o succesiune de nenorocite de întâmplări care vin unele după altele. Nu e ceea ce pare. Şi odată ce crezi că ştii adevărul, cunoşti pe cineva care îţi arată adevărul într-o altă lumină şi atunci şi adevărul tău se schimbă. Trebuie să fii comfortabil cu ambiguitatea. Trebuie să îmbrăţişezi nesiguranţa şi să fii sigur că asta e ceea ce e. Nu trebuie să iei nimic ca şi când ţi se cuvine şi să fii conştient că fragilitatea care ne înconjoară e profundă. Presupunem mereu lucruri şi nu putem evita asta. Creăm poveşti pentru că, dacă nu facem asta, nu găsim niciun sens în nimic. Şi fără sens, nu putem trăi. Tocmai am rezumat viaţa în câteva rânduri. În orice caz, fereşte-te de oamenii care pretind că au răspunsuri.

(interviu realizat de subsemnata sin publicat in TABU de iulie-august)

0 comment

You may also like

Leave a Reply

%d bloggers like this: