Laura Andrei, judecător şi vicepreşedinte al Tribunalului Bucureşti. Poză de aici (deocamdată, până se dau oficialele de la conferinţă)
“Am dat temă să nu mai arestez pe nimeni astăzi ca să mă pregătesc pentru întâlnirea cu voi.”
Vineri, când a ajuns acasă după o zi cu Monici şi Irinei, şi-a pus Wall Street 2. Acolo, mentoratul era privit drept rocada între învăţăcel şi mentor; învăţăcelul îi ia locul mentorului, apoi îl elimină. Cu această teorie, Laura Andrei n-a fost de acord; vorbind despre proprii mentori, a spus că mentoratul este o relaţie de iubire.
A crescut la situl arheologic de la cetatea Histria; mama a fost profesor de istorie şi arheolog, iar tatăl profesor (de limbă şi literatură rusă, dacă am înţeles corect).
“Nu este o ruşine să-ţi urmăreşti mentorul în toate aspectele: cum vorbeşte, cum se poartă, cum se îmbracă etc.”
A acceptat să devină vicepreşedinte la Judecătoria sectorului 4, acolo unde a fost desemnată după terminarea facultăţii, din respect pentru omul care a văzut în ea potenţialul de fi şi de a face mai mult; pe urmă şi-a dat seama că-i şi place să fie în acest rol.
După ce, în rol de vicepreşedinte al Tribunalului Bucureşti, a terminat, împreună cu preşedintele, supervizarea lucrărilor la noul sediu care au durat un an şi jumătate, colega ei şi-a luat liber 6 luni pentru că rămăsese însărcinată, iar Laura Andrei a plecat tot atâta timp la un stagiu la Luxemburg unde a fost asistenta judecătorului finlandez, al treilea în ierarhia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
“Mentoratul este despre iubirea faţă de cel care investeşte în tine experienţă, timp etc.”
“În sală, emoţiile şi empatia nu au voie să încalce legea de drept pe care o aplici.”
“În meseria asta nu se poate vorbi de succes când, inevitabil, una dintre părţile care se judecă va pierde.”
“Succes e când ies din sala de judecată mândră de ce am făcut.”
Trei calităţi ca să devii judecător: iubire, bun echilibru psihic, fermitate (dacă nu eşti hotărât, nimeni nu stă să te aştepte; “în cazul atletului care a înjunghiat 20 de femei, nu pot spune că aştept 20 de zile să iau o decizie, că el sigur n-aşteaptă atât să mă hotărăsc eu şi fuge din ţară”)
“Suntem un fel de Dumnezeu; niciun om n-ar trebui să aibă această putere pe care o au judecătorii, niciun om n-ar trebui să facă asta.”
“Nu pot să fac multe lucruri. Nu pot, de exemplu, să mă duc în Bamboo să dansez lambada pentru că mă prinde vreunul pe aparatul de fotografiat şi-apoi presa o să se întrebe cât de bună sunt eu profesional dacă ştiu să mă mişc aşa cum o fac. Şi-apoi, într-un loc ca Bamboo, probabil aş vedea o pleiadă de inculpaţi în faţa ochilor şi mi-ar pieri tot cheful.” (epic line of the nite)
Primeşte ameninţări, familia ei primeşte ameninţări, îi sunt ascultate telefoanele, trăieşte cu o permanentă umbră că cineva, undeva îi poate face rău (“oamenii pe care-i condamn vor urzi mereu, la un moment dat, un plan să se răzbune pe mine”).
*
A fost una dintre prezenţele care m-au impresionat teribil aseară. A trebuit să mă duc la ea şi să-i spun câteva cuvinte de bine.
