Lidia Rățoi scrie despre viața ei în Hong Kong. O găzduiesc pe acest blog să spună povești despre orașul pe care-l iubește și unde se simte, în sfârșit, acasă. Fă cunoștință cu ea și cu viața într-un oraș ”larger than life”.
În romanul “Omul fără însușiri”, personajul principal, Ulrich, caută sensul vieții și nu reușește să îl găsească. Devenind indiferent, blazat și cel mai probabil, plictisit, acesta se transformă într-un indivit complet apatic, un om fără nicio însușire specială, așteptând ca lumea exterioară să dicteze caracterul său. Dacă Ulrich ar fi trăit în Hong Kong, în 2019-2020, ar fi avut foarte mari probleme în a încerca să se definească pe sine în funcție de lumea exterioară, în condițiile în care lumea exterioară e acoperită de măști.
Nu am crezut că s-ar putea întâmpla ceva care să mă facă să simt că vremurile în care orașul era ocupat de oameni în măști de Guy Fawkes erau doar ușor dramatice, față de situația curentă – dar, iată, viața bate filmul, iar virusul Corona bate la ușă.
Întreg orașul e acoperit de oameni mascați. Oriunde te-ai uita, poți vedea în cel mai bun caz o pereche de ochi, deși unii oameni poartă și ochelari de protecție. Toată lumea evită aglomerația. Metroul e gol. Vietnam, Filipine și Indonesia au închis granița pentru Hong Kong. Art Basel a fost anulat. Probabil urmează Sonar. Nu se mai găsesc măști de vânzare. Nu se mai găsesc mănuși chirurgicale de vânzare. Nu se mai găsește dezinfectant de vânzare. Nu se mai găsește hârtie igienică de vânzare.
Cu toate acestea, oamenii din Hong Kong au o abilitate magică de a-și continua existența – în ciuda tuturor acestor lucruri, viața cumva continuă. Petrecerile sunt organizate în continuare, cluburile sunt deschise în continuare, dimineață ne trezim în continuare și mergem la muncă (sau lucrăm de acasă, dacă lucrăm la un birou care e în carantină), facem dragoste în continuare, ne certăm în continuare, avem prieteni în continuare, râdem în continuare.
Lidia Rățoi locuiește și muncește în Hong Kong
Cum arată pentru mine o zi în Hong Kong, în vremea virusului Corona?
Mă trezesc dimineață. Nu prea devreme, desigur. Întâmplarea face că n-am dormit la mine acasă, dar sunt într-un apartament cu una dintre cele mai frumoase priveliști ale Hong Kong-ului. Mă holbez pe geam de ceva timp și nu zic nimic, gândindu-mă la ale mele, și Cosmo mă întreabă de ce sunt așa ciudată, deși cred că până acum s-a obișnuit cu mine și doar mă tachinează. “Mă uit la clădiri”, răspund liniștită. Sunt arhitect și e normal să mă uit la clădiri. Îmi oferă un grad de comfort fizico-psihologic să mă uit la clădiri. Iar clădirile din Hong Kong sunt cu adevărat spectaculoase. Sute și sute de turnuri subțiri, în care stau cuminți oameni în apartamente minuscule, fiecare rugându-se la cine știe ce zeitate să nu se îmbolnăvească.
Trebuie să mă duc la muncă. Dar am încă pe mine rochia roz, mini, de aseară. Desigur, aș putea să mă duc la muncă așa, pentru că sunt mai mult sau mai puțin singură în campus. Lucrez în cadrul Hong Kong University – predau arhitectură și fabricare robotică. Campusul, bineînțeles, a fost închis pentru următoarele două luni. Aș fi putut să mă car din Hong Kong, dar natura meseriei mele mă ține în oraș. Lucrez la un proiect care presupune printarea 3D a unor structuri subacvatice cu ajutorul unui braț robotic – structuri concepute pentru restaurarea barierei locale de corali. Ai dracu’ corali, sper să crească mari și frumoși, pentru că eu risc să fiu infestată cu virusul Corona pentru ei. Asistentul meu e blocat în Filipine, așa că mi-a rămas mie încântătoarea sarcină de a termina de produs proiectul.
Așadar, trec repede pe acasă. Îmi cumpăr un shake de banane pe drum spre muncă, micul meu dejun zilnic. Îl beau în timp ce stau cuminte pe scările rulante urbane, care urcă tocmai până aproape de campusul Hong Kong University. Pe scări, doar eu și bancheri îmbrăcați în costume scumpe. Toată lumea poartă mască. Și eu mi-o pun pe a mea, după ce-mi beau shake-ul în timp record. Are să mă usture gâtul de la gheață și am să mă gândesc că sigur am virusul Corona. Ăsta e prețul pe care îl plătești pentru trezitul târziu și mâncat pe stradă în fugă.
Părăsesc scările rulante și merg pe Bonham Road. Acum două luni, toată strada era închisă, pavajul era scos și era îmbibată de parfum de gaze lacrimogene. Acum e liberă, dar nu e aproape nimeni pe stradă. Ici, colo, câte un omuleț cu mască. Trec pe lângă o serie de farmacii. Masks sold out, imnul curent al orașului.
Ajung în campus. Intru la mine în laborator. Una dintre cele mai dragi prietene ale mele mi-a povestit cândva că bunicul ei se trezea dimineațA în zori, ieșea afară și vorbea cu natura: Bună dimineața, soare! Bună dimineața, iarbă! Ceva asemănător fac și eu. Aprind lumina și trec pe lângă fiecare mașinărie. Bună dimineață, water jet cutter! Bună dimineața, robot mic! Bună dimineața, robot mare! Bună dimineața, imprimantă 3D! Merg până în fundul camerei, sar grațioasă peste o mare de plăci printate 3D, care așteaptă să fie duse sub apă de scafandri, și deschid robotul cel mare. Zgomotul și tremurul pe care îl face robotul cel mare constituie pentru mine radiația cosmică de fond.
Sunt aproape singură în campus, așa că pot face ce vreau. Puținii oameni care mai sunt prin jur nu mi-ar zice nimic – în fond, sunt o eroină pentru simplul fapt că sunt aici. Scot laptopul, pun niște muzică. Panda Bear – Boys Latin: puțină atmosferă psihedelică pentru roboții mei. Deschid mixerul, mă apuc să amestec lut. Umplu extruderul, îl montez pe robo, și dau drumul la printat. Minunat, cât timp printează, eu pot să fac altceva.
Roboții Lidiei
Mă așez la calculator. Un alt proiect de-al meu e să proiectez o serie limită de sticle de lut printate 3D cu un braț robotic, care vor fi folosite pentru a îmbutelia băutură din Kombucha. E un proiect distractiv, la care lucrez cu câțiva artiști locali. Am printat duminică vreo 20 de sticle – acum editez pozele, pentru a le trimite colegilor de proiect.Iau o pauză de la sticle și visez cu ochii deschiși la proiectul meu de vis, care nu știu dacă va vedea vreodată lumina zilei. Dar nu contează, eu tot lucrez la el. Îmi doresc foarte mult să organizez un workshop internațional de fabricare robotică în Hong Kong – vara trecută, nu a fost posibil din cauza protestelor. Probabil nici vara aceasta nu va fi posibil, dar speranța moare ultima. Anul acesta îmi doresc să fac ceva inspirat de munca lui Sun Chang Lo – un arhitect și ilustrator care are o abordare de tip Escher asupra arhitecturii din Hong Kong. Sun Chang Lo a lucrat pentru Kazuo Shinohara, arhitectul japonez pe care l-am ales anul acesta pentru a fi studiat de studenții mei de la atelierul de arhitectură de anul 2. Așa lucrează mintea mea – toate lucrurile sunt conectate. Întâmplarea de azi e strâns legată de cea de ieri cu cea de mâine cu ceva ce a zis mătușa când eram în clasa a treia și cu o conferință despre biomimetică.
Vine ora prânzului, părăsesc vioaie campusul. Mă duc să mănânc pe High Street, în cartierul Say Ying Pun – e una din străzile mele preferate din Hong Kong. E plină de restaurante, de la mici dughene locale până la Potato Head, un restaurant indonesian foarte popular, unde se adună crema cremelor a hipsterimii locale. Eu îmi iau o porție de Pad Thai de la un restaurant thailandez, unde întâmplător toți angajații sunt chinezi din China continentală. Sunt foarte mândră că știu să-mi comand mâncarea în limba mandarină și ei sunt suficient de drăguți cât să fie entuziasmați că o străină face un mic efort pentru ei.
La sfârșitul zilei de lucru, am stabilit să mă văd cu fetele, pentru că, așa cum a zis una dintre ele, fiecare zi în care n-ai Corona trebuie sărbătorită. La etajul patru, unde e biroul meu, am mereu câteva haine de schimb, în caz că vreau să merg undeva frumos – dată fiind natura muncii din laborator, de obicei arăt ca un șantierist la sfârșitul zilei de muncă. Mă simt ca o fată din romanele pentru adolescente pe care le citeam în școala generală, cu hainele mele ascunse prin birou, în care mă schimb la baia secretă de care nu știe nimeni și pe care o folosesc doar eu.
Mă hotărăsc să merg pe jos până în centru – nu e departe, și vremea e perfectă pentru o plimbare. Trec pe lângă unul din parcurile mele preferate din Hong Kong, unde e plin de plante monstera gigantice și copaci mango și o floare portocalie care habar n-am cum se cheamă în nicio limbă. Trec pe lângă apartamentul cu priveliște frumoasă de aseară și-i zâmbesc complice portarului. Trec pe lângă templul Man Mo, care de obicei ar fi plin de turiști și ar avea trei autobuze parcate în fața sa, dar acum e aproape gol – e doar o fetiță cu bunicul ei, care-și face poze în dreptul cireșului din curtea templului.
Ajung în cele din urmă la Zuma, un restaurant și club japonez, unde mă văd cu fetele. Ultima dată când am fost aici, era Halloween și eu eram deghizată în mireasa lui Tarantino. Amintirile mele din acea seară sunt puțin în ceață – sake nu e foarte bun pentru memorie.
Grupul meu de fete e foarte pitoresc – ne-am cunoscut la un brunch (culmea, la Potato Head), unde ne-am unit în lupta împotriva patriarhatului. Sunt trei fete din Ungaria, o braziliancă, două fete din Hong Kong și o fată din Canada, a cărei părinți sunt vietnamezi. După masă, hotărâm să mergem la o petrecere în Lamma – o insulă de pescari, care momentan trece printr-un proces de gentrificare, un fapt cumva trist, întrucât există posibilitatea ca specificul local să se piardă, cât și convenabil, datorită petrecerilor pitorești și a apartamentelor ieftine de pe această insulă.
Alergăm să prindem feribotul de la terminalul 4, care duce în Lamma. Îmi place la nebunie să merg cu vaporul prin oraș. E în jur de ora 7, ora la care e Simfonia Luminilor și la care, de o parte și de alta a apei, clădirile sunt acoperite de un joc de lumini și se aude muzică. Întâmplarea face că toate am băut cam mult la masă și acum chicotim tot drumul, cu fețele acoperite de măști. Chiar îmi place masca mea de azi, pentru că e neagră. Arăt cumva șic. Corona Chic, un stil inimitabil și unic. Viral, aș putea spune.
Ajungem în Lamma și simt mirosul familiar de mare, și de pește, și de Dim Sum. Îmi amintește de prima mea zi în Hong Kong. Ajunsesem aici după un zbor de 18 ore și când am ieșit de la metrou, orașul mi s-a părut atât de suprarealist și de ciudat, încât am început să plâng. De fiecare dată când simt mirosul acesta, îmi amintesc primele senzații și cât de frică îmi era că m-am mutat aici și mă gândesc cu duioșie la naivitatea mea, care nu-și putea închipui exact cam cât de înfricoșătoare și minunată va fi toată experiența.
Petrecerea are loc undeva în junglă – îmi plac la nebunie petrecerile în junglă. Deși e în aer liber, toată lumea poartă mască. Valsul măștilor, ediția Hong Kong, constă în a-ți da masca jos cât mai puțin timp, doar cu mișcări bruște care să-ți permită să bei câteva guri de alcool. Dansăm fericite, și vorbim cu oameni, și ascultăm muzică. Ultimul feribot pleacă spre oraș la ora 2.30 dimineața – dacă nu-l prinzi, trebuie să aștepți apoi până la 6 ca să prinzi altul. Bineînțeles că îl ratăm, așa că ne petrecem toată noaptea pe insuliță. Ne ducem pe plajă, ne descălțăm, ne prostim, facem yoga, ne ocupăm timpul. Adică facem toate lucrurile pe care le fac oamenii tineri în mod normal.
Mă tot gândesc în ultima vreme la o carte de Soljenițîn, „Pavilionul Canceroșilor”. Una dintre concluziile la care ajunge personajul principal, un om de o oarecare importanță care are cancer și își petrece timpul într-un oarecare spital, e că nu există nimic cu adevărat special și nici situații extraordinare. O concluzie nihilistă de tip rusesc, dar cumva mă tot gândesc că e adevărat, situațiile din Hong Kong de anul acesta au fot de-a dreptul extraordinare. Dar când le trăiești și nu ți se întâmplă doar ție, ci tuturor din jurul tău, devin banale, normale și viața își continuă mersul ca și când nimic nu s-a întâmplat.
Răsare soarele și feribotul ne duce pe insula centrală, unde locuim toate. Hotărâm să mergem să bem cafeaua în Tsim Sha Tsui. Așadar, luăm alt feribot și ajungem pe Star Avenue. Tsim Sha Tsui e Hong Kong-ul pe care îl vezi de obicei în filme, aici sunt toate luminile neon, și târgurile, și restaurantele cu adevărat locale, și pe insula asta locuiesc de obicei hong kongerii sadea. Aici se află și Chungking Mansion, cea mai faimoasă unitate din Hong Kong, inspirație pentru atât de multe filme, cărți, articole și chiar și o trupă indie, numită Shumking Mansion (numele basistului e Shum). Trecem apoi pe lângă hotelul Peninsula, o emblemă istorică a orașului. În fața lui e o ședință foto. O fată superbă, îmbrăcată cu o rochie roșie, pozează fericită. Între duble, își acoperă fața perfectă cu o mască.
Cafeneaua e una dintre locațiile acelea atât de clișeic Hong Kong, încât ar putea foarte bine să fie o ilustrație sau o locație de film sau teatru. Eu nu beau cafea, dar mănânc fericită pâine cu ananas, fără să mă gândesc la calorii. În fața cafenelei cântă la chitară un băiat cu părul lung. E destul de faimos în oraș – e jumătate Hong Konger, jumătate filipinez, și dacă ești fată și ești drăguță, cel mai probabil are să te întrebe ce ți-ai dori să-ți cânte și are să știe melodia pe de rost. De obicei, cântă în centru, în față la HSBC, dar probabil fiind atât de devreme, s-a gândit că e mai multă lume aici.
Nimeni nu mai are chef de vorbă, toată lumea are cearcăne și părul ciufulit de la umiditatea din Lamma și hainele șifonate. Fiecare mănâncă și bea în liniște, apoi ne despărțim pentru a ne începe ziua cu adevărat. Mai ceva decât o new yorkeză, opresc cu încredere un taxi în mijlocul autostrăzii urbane și zic adresa facultății. Nu mai am timp să trec pe acasă. Dar știu că drumul va dura vreo 20 de minute și am timp să îmi trag sufletul pentru o clipă. Taximetristul ascultă știrile, dar sunt în cantoneză, așa că nu înțeleg prea multe și nu mă stresez. Îmi sprijin capul obosit de geam și mă uit afară la peisajul urban psihedelic. Clădirile din Hong Kong au de multe ori o geometrie ciudată, din cauză că sunt proiectate pentru ca cei opt dragoni care păzesc orașul să poată zbura liniștiți printre zgârie-nori.
Hong Kong în vremea Coronavirus
Simțindu-mă la rându-mi ca un dragon, ajung în campus. Mă duc în laborator. Bună dimineața, water jet cutter! Bună dimineața, robot mic! Bună dimineața, robot mare! Bună dimineața, imprimantă 3D! Amestec material. Montez extruderul. Dau drumul la print. Mă așez la birou. Pun capul pe masă. Dorm puțin. Am un vis superb, despre un astronaut care descoperă o planetă nouă și o umple cu sere de flori.
Mă trezește sunetul telefonului. Suntem cinci arhitecți români în Hong Kong, toți cam de aceeași vârstă. Avem un grup de Facebook unde ne aranjăm întâlnirile, ne trimitem filmulețe amuzante sau ne plângem, trivialități. Una dintre fete a trimis un filmuleț amuzant, cu Leonardo di Caprio în Wolf of Wall Street, zicând: ”I’m not fucking leaving!” Filmul e intitulat: ”When they ask me to leave China because of the virus.”
În Hong Kong nu se mai găsesc măști, dezinfectant sau mănuși chirurgicale, lucruri vitale pentru evitarea infestării cu Coronavirus. Așadar, orice pachet primit din Europa, care conține asemenea articole, este apreciat și dorit din toată inima. De asemenea, dacă aveți prieteni în China continentală, nu uitați de ei! Mulțumesc și multă dragoste din Hong Kong.
