[Lidia în Hong Kong]: Scrisoare de dragoste

by Andreea Vasile

Lidia Rățoi scrie despre viața ei în Hong Kong. O găzduiesc pe acest blog să spună povești despre orașul pe care-l iubește și unde se simte, în sfârșit, acasă. Fă cunoștință cu ea și cu viața într-un oraș ”larger than life”.

“Sometimes I’m in the mood, I wanna leave my lonesome home
And sometimes I’m in the mood, I wanna hear my milk cow moan
And sometimes I’m in the mood, I wanna hit that highway road
But then again, but then again, I said oh, I said oh, I said
Oh babe, I’m in the mood for you.”

Bob Dylan, Baby I’m in the mood for you

Numele meu e Lidia Rățoi. M-am născut pe 5 iulie 1992, în orașul Bacău, România. Sunt cercetător în arhitectură robotică și profesor universitar în cadrul Hong Kong University. Predau atelierul de arhitectură pentru anul 2 și cursuri de fabricare robotică și modelare generativă pentru studenții din toți anii.

tai kwun museum - takashi murakami expo.jpeg

Lidia la muzeul Tai Kwun

Povestea mea e o simplă scrisoare de dragoste adresată orașului Hong Kong. 

Nu știu prea multe despre oameni și nu-i înțeleg prea bine. Dar cu mașinăriile mă descurc bine. Proiectul meu actual de cercetare are ca scop realizarea unor structuri subacvatice printate robotic, care să ajute la creșterea coralilor. Din cauza taifunului Mangkhut, Hong Kong a pierdut 80% dintre coralii existenți.

Dacă vreodată sunt de negăsit, sunt cel mai probabil în laborator, ținând companie roboților industriali. Nimic nu e mai liniștitor decât să stai lângă un robot – e mereu de acord cu tine, îți execută fiecare comandă, iar atunci când nu funcționează cum era așteptat, îți va arăta un mesaj prin care îți explică ce nu e în regulă. De asta-mi plac mie roboții.

dav

În laborator la Hong Kong University (HKU)

De asemenea, scriu pentru revista CLOT, o publicație britanică dedicată artei și tehnologiei și sunt membru DesignMorphine, o asociație mondială formată din designeri computaționali, care prin workshop-uri, cursuri și conferințe promovează o nouă formă de arhitectură și design, în epoca digitalului.

Când sunt întrebată cum am ajuns în Hong Kong, nu am cum să nu râd. E o poveste mult prea lungă și complicată. Pe scurt: locuiam în Copenhaga, unde eram cercetător în cadrul Academiei Regale de Arte Daneză (KADK), în cadrul departamentului Extreme Environments și îmi uram fiecare clipă a propriei existențe.

Uram vremea, și rasismul localnicilor, și singurătatea, și faptul că magazinele se închideau la ora 17.00, și iubitul care mă ignora, și faptul că eram singura persoană care să ridice vocea în tot orașul, și că mi se furase bicicleta, și tot așa. Așadar, într-o zi, când eram la birou, și șeful meu era plecat, eram împreună cu trei colegi și prieteni italieni și am aplicat cu toții la joburi în toată lumea. Eram hotărâtă. Mă duc oriunde, în Copenhaga eu nu mai stau!

hku -  caramida printata 3d.jpeg

Cărămidă printată 3D la HKU

Un interviu, câteva bagaje, și o inimă frântă mai târziu, iată-mă, singură cuc, la capătul lumii, în țara aspră a minunilor și a protestelor. Dar atunci când îți scrii singur povestea, ai norocul să poți tăia la montaj orice nu e relevant. Sau e deranjant. Deși am ajuns în Hong Kong pe 10 martie 2019, povestea mea începe pe 5 iulie 2019. Protestele începuseră de o lună. Iar eu împlineam 27 de ani.

Mateusz Kolek, un artist polonez, spunea că în Hong Kong nu ai nevoie de imaginație ca să fii artist, pentru că orașul e atât de suprarealist încât e artă în stare pură. Sunt perfect de acord cu el. În Hong Kong, e de ajuns să ieși din casă ca să trăiești o experiență psihedelică.

hong kong - the monster.jpg

Hong Kong – Monstrul

Orașul arată ca în desenul animat ”Ghost in the Shell”. Cam cum arată Tokyo în filme, arată Hong Kong în realitate. E plin de zgârie nori – în Hong Kong sunt cele mai multe blocuri zgârie nori și cei mai mulți miliardari din lume – care nu sunt nici măcar turnurile tradiționale, ci sunt atât de subțiri, încât singura comparație care-mi vine în minte e cea cu un fotomodel, o entitate extrem de lungă și extrem de mlădioasă, despre care te întrebi cum stă vertical.

Apartamentele sunt minuscule și scumpe. Când mă gândesc cât mă costă chiria în Hong Kong, îmi dau seama că în România aș putea locui într-un palat pentru aceeași sumă. Așadar, mă gândesc foarte rar la asta. Dar trebuie să recunosc, faptul că am o terasă de pe care să văd marea de zgârie-nori compensează pentru micuța mea garsonieră, ocupată în proporție de 80% de haine – ce, credeați că cercetătoarele nu sunt și ele femei și, ca mai toate femeile, pasionate de țoale?

Străzile sunt mici, iar dat fiindcă orașul e o fostă colonie britanică, se circulă pe partea ”greșită” a drumului. Toate taxiurile sunt același model antic de Toyota Crown Comfort, de culoare roșie pe insula principală, de culoare albastră pe insula Lantau și de culoare verde pe peninsulă.

dav

Sheung Wan, Hong Kong

Tot din motive coloniale, majoritatea lumii vorbește engleză sau măcar o înțelege. Dar taximetriștii sunt excepția care confirmă regula. În general, sunt niște bătrânei morocănoși. Datorită lor, știu să-mi spun adresa în cantoneză, precum și câteva cifre, și “acolo” (tr. lido, lido!). Știu să zic și “bună seara”, ”la revedere” și ”mulțumesc frumos”. Totuși, n-am reușit niciodată performanța de a-l face pe vreunul din ei să-mi răspundă sau să zâmbească. Presupun că, pentru ei, vreun alt gweilo care o face pe interesantul nu e mare lucru.

Gweilo, în traducere directă, e omul-fantomă. E un termen peiorativ folosit pentru vesticii caucazieni aflați în Asia, care se folosește foarte rar și doar când un om chiar o dă în bară. Dar eu nu mă tem de acest termen. Pentru că, în primul rând, eu nu sunt vestică. Așa cum au simțit nevoia să-mi amintească unii când locuiam în Barcelona, Copenhaga sau Londra, eu sunt din Europa de Est.

hong kong - island side.jpeg

Hong Kong – Partea insulară

Eu sunt româncă. Pentru prietenii și studenții mei asiatici, acesta e un lucru extrem de exotic. Pentru ei, sunt de o mie de ori mai interesantă decât majoritatea albilor pe care îi cunosc – pentru că sunt prima româncă pe care o cunosc. Așadar, de multe ori consider că am o datorie. Să zic povestea țării mele, și a oamenilor mei, și a tradițiilor mele. Le povestesc despre dadaism, despre Eliade, despre Zburător și Iele, despre ghicitoarele în cafea, despre familia mea sau despre Dracula.

Mi-am primit numele după un desen animat japonez, “Hana No Ko LunLun”, tradus pentru europeni ca “Lidia în jurul lumii”. Sora mea, atunci când mama era însărcinată, a declarat că nu va accepta nimic altceva decât o soră pe nume Lidia. Asta și-a dorit, asta a primit. În acest desen, Lidia pleacă în jurul lumii pentru a descoperi ceva ce era, de fapt, în curtea din spatele casei.

hong kong - piqniq.jpeg

Lidia Rățoi

Eu știu că, cel mai probabil, adevărurile universale ale vieții sunt după chipul și asemănarea celui care le caută. Cel mai probabil, viața e un lucru complet aleatoriu, magic, frumos și spectaculos, dar aleatoriu. Sunt aproape sigură că, dacă voiam, puteam să găsesc marile adevăruri și în curtea casei părintești. Dar mie-mi place să tratez viața ca pe un film. Așadar, scenografia și personajele pitorești sunt factori esențiali. Și cred că atunci când m-a numit, sora mea mi-a marcat destinul – nu știu cu siguranță prea multe despre mine, dar știu că sunt în jurul lumii, în căutarea unui anumit ceva pe care voi ști că l-am găsit atunci când … îmi va fi dat să-l găsesc.

Singurul motiv pentru care menționez ideea de destin este pentru că în tradiția chineză, oamenii sunt de două feluri: cei care au un destin și cei care au controlul asupra a ceea ce li se întâmplă. De oricare fel ai fi, nu ai cum să schimbi asta și trebuie să îți îmbrățișezi condiția.

Nu am vrut să-mi ghicească bătrânelul înconjurat de ulei de șarpe, capcane pentru fantome sau cărți scrise în caractere tradiționale, care se citesc de la coadă la capăt. Dar sunt aproape sigură că eu sunt omul destinului. Niciodată, nimic nu a fost așa cum am crezut eu – dar asta nu înseamnă că nu a ieșit bine. E greu în viață să fii sigur de ceva. Știu că nu e prea încurajator ca un om care cercetează tehnologia contemporană să zică asta, dar, vă rog, apreciați sinceritatea mea.

dav

Lidia Rățoi, într-un doubledecker, în Hong Kong

Hong Kong e primul oraș în care locuiesc, unde localnicii își doresc contact cu străinii. În general, pe unde am trăit, expații și localnicii nu aveau mare lucru de împărțit. Dar aici, toată lumea e amestecată cu toată lumea. E Turnul Babel. Eu mi-am propus să aud complimente în fiecare limbă nativă a lumii de la câte un băiat cu adevărat frumos. Superficial, știu, dar dacă aș cere să fie și deștepți, nu mi-ar ajunge timpul. E adevărat că, și așa, sunt abia pe la jumate, dar sunt tânăr, doamnă, tânăr!

Orașul e acoperit de lumini neon colorate. Când mă plictisesc – foarte rar se întâmplă asta, dar totuși se poate întâmpla -, mă urc în tramvai și mă uit la lumini. Îmi plac tramvaiele pentru că sunt ca cele din Londra, pe două nivele, dar mult mai subțiri. Nu am nevoie nici de telefon, nici măcar de o carte, pentru că orașul Hong Kong e mereu ca un film bun. Vezi bătrânii care vând creaturi sau plante ciudate și uscate (nu știu ce-or fi alea și nu cred să am curajul vreodată să încerc – mirosul e pestilențial).

Vezi cele mai ciudate clădiri pe care le-ai văzut vreodată, și pisici cu ochii bulbucați, și peste tot miroase a mare, și te simți ca în vacanță. Vezi adolescenții, care arată ca niște copii, mici, mici de tot. Totul e mic în Hong Kong. Pentru prima dată în viața mea, la cei 1.64 metri înălțime pe care îi am, sunt înaltă. Și, pentru prima dată, nu mi-e frică de nimic.

hong kong - sai ying pun .jpeg

Sai Ying Pun, Hong Kong

În Hong Kong, sunt un om liber. Mă plimb singură pe stradă, cu fustițele mele scurte și părul vopsit blond platinat, noaptea, și nu mi-e teamă. Locuiesc în centrul orașului, pe o stradă plină de bețivi și, cu toate acestea, nu mi-e teamă că cineva ar putea să-mi facă rău. Nimeni nu mă fluieră, nimeni nu strigă după mine, nimeni nu mă prinde de mână, nimeni nu vrea să-mi fure geanta.

E adevărat, prietenele mele localnice m-au învățat importanța sportului – fiind și ele mici ca și mine. Dar ele au căutat mereu metode de a compensa acest neajuns fizic. Pe lângă yoga, practic un sport numit Wing Chun – o artă marțială devenită populară în urma filmelor cu Bruce Lee și același tip de luptă pe care îl învață Beatrix Kiddo de la bătrânul și nebunul Pai Mei în Kill Bill. Și, pentru că în mintea mea îmi imaginez că aș putea doborî un adversar de la doar câțiva centimetri depărtare, merg pe stradă cu încrederea omului care se știe invincibil. Kill Bill, Hong Kong Volume.

man mo temple.jpg

Templul Man Mo din Hong Kong

Dar, așa cum a zis și o doamnă barman în cadrul singurului episod în care cineva s-a luat de mine într-un local, ”In Hong Kong, we don’t do that.” Deci e mai posibil să fie bunul simț local ceea ce mă ține în siguranță, nu tehnicile mele de luptă.

Și, vorbind despre lupte, cine mă cunoaște știe că sunt feministă până în pânzele albe și aș fi în stare să jertfesc orice pe altarul matriarhatului. Cu toate acestea, în Hong Kong am simțit pentru prima dată că pot lua o gură de aer.

Pentru că are de-a face cu roboți și mașinării, domeniul meu e dominat de bărbați. La fiecare întâlnire de departament, sunt în general înconjurată de bărbați de vârstă mijlocie, majoritatea proveniți din lumea vestică. Cu toate acestea, nimeni nu mă tratează ca pe o fetiță. Sau ca pe o potențială amantă. Sau ca pe un clișeu est-european. Sunt un om, care are de vorbit despre arhitectură, și roboți, și  mașinării, și corali, și cod. Creierul meu contează, pentru că am fost angajată datorită lui.

hku urban lab - interviu .jpeg

Lidia în laborator la HKU

Pentru cei care nu mă înțeleg, vă rog să răspundeți la această întrebare: Dacă ar exista un loc unde ați fi liberi, cu adevărat liberi, și unde ați fi respectați ca intelectuali, și ca femei, și ca ființe umane, și ca suflet, și unde ar fi cald tot anul, și unde ați face sport la etajul 28 al unei clădiri din sticlă, și unde ați petrece cu prietenii pe bărci care vă duc pe insulițe ascunse ale pescarilor, și unde ați fi extrem, extrem de departe de orice v-a rănit vreodată, ați pleca? 

Hong Kong, I’m always in the mood for you!

Va urma

Până atunci urmărește-o pe Lidia pe contul ei de Instagram.

Imaginea cu Lidia Rățoi din deschiderea textului a fost realizată de Canna Chan.

 

 

0 comment

You may also like

Leave a Comment