Lidia Rățoi scrie despre viața ei în Hong Kong. O găzduiesc pe acest blog să spună povești despre orașul pe care-l iubește și unde se simte, în sfârșit, acasă. Fă cunoștință cu ea și cu viața într-un oraș ”larger than life”.
Înainte să mă hotărăsc să fiu arhitectă, sau designer computațional, sau cercetător în robotică, mă pregăteam să devin pianistă. Prima dată când am cântat la pian, aveam 5 ani. Primisem cadou un pian de la strămătușa mea, scriitoarea Sofica Matei. Următorii 12 ani i-am petrecut în fața pianului. Se poate spune că am crescut cu muzică – când nu studiam, mergeam la concerte, ascultam cu ai mei Queen și Pink Floyd, ascultam cu sora mea muzică în mașină la un volum moartea decibelilor, cântam la pian la școală cântece după ureche ca să-mi fac colegii să danseze, luam lecții de flaut și tot așa.
Cealaltă parte a vieții a mele era influențată de mașinării. Părinții mei sunt, la origini, ingineri de aviație. Vizitându-i la muncă, am crescut cu nostalgia mașinilor, cu poezia strungurilor, cu sunetul frezelor. Nu-i de mirare, așadar, că am ajuns să-mi petrec viața pe jumătate făcând artă și programând, și cealaltă într-un atelier murdar, unde desfac mașinării o dată pe săptămână și le dau cu ulei sau vaselină, unde cunosc atât de bine robotul încât, chiar și atunci când mă uit în altă parte, sau citesc, sau codez, îmi dau seama, după sunetele pe care le aud, ce au greșit studenții sau asistenții când îl folosesc. “Dă presiunea la 1200”, mormăi către ei, fără să-mi ridic ochii din calculator.
Aș putea să descriu fiecare oraș în care am locuit în funcție de o mașinărie și o melodie. Bucureștiul este, fără îndoială, „În 3 minute mașina 682” de la Robin and the Backstabbers, și o mașină pe care o conduc prea repede și iresponsabil, cum fac oamenii când au 20 de ani. Barcelona e “Steaua de Mare” de la Babadag, melodie recomandată de iubitul de la acel moment, când stăteam pe balcon în apartamentul din cartierul pakistanez și mă chinuiam să proiectez pentru prima dată ceva ce urma să fie printat de un robot – așadar, mașinăria e robotul. Copenhaga e “Don’t wanna dance” de la MØ, ascultată pe mașinăria numită bicicletă – bicicleta mea cea dragă, de culoare verde precum costumul de baie, primită cadou la 26 de ani și furată câteva luni mai târziu, fapt care mi-a frânt inima. Londra e “Picture Book” de la The Kinks, pe care am dansat obsesiv o zi întreagă, în așteptareasus menționatului iubit, să mergem să vedem Bohemian Rhapsody – iar mașinăria e un double decker, unde stau la etajul de sus și mă uit la oraș, simțindu-mă cu adevărat fericită, îndrăgostită și împăcată, cu un cap plin de vise și planuri.
A fost greu de desemnat melodia Hong Kongului, așa că voi face câteva mențiuni de onoare: un cover a “Tryin’ to get to you” a lui Elvis Presley, cântat pe stradă în Sai Wan de un băiat cantonez superb, cu pomeți înalți și părul lung, care m-a numit rockabilly Barbie și mi-a făcut una dintre cele mai frumoase poze pe care le posed. “Livin’ la Vida Loca” a lui Ricky Martin, urlat din toți bojocii cu fetele la o petrecere cu tema anii ‘90. “My song 9” de la Nova Heart, ascultat cu asistentul meu când stăm și printăm în laborator până la 12 noaptea și vorbim despre diete pe care le vom respecta când ne vom organiza timpul și viața mai bine.
Dar, melodia câștigătoare e, pe bună dreptate, “Everlasting Light” de la The Black Keys, ascultată pe stradă, la muncă, acasă, pe vapor spre Tsim Sha Tsui, la calculator, la robot și descoperită în singura săptămână în care m-am îndoit de șederea mea în Hong Kong, la vreo câteva luni după ce am ajuns aici. Perioada mea de tranziție, să-i zicem așa, care întâmplător a coincis cu momentul în care a început și agitația în oraș.
Iar mașinăria – nici o alta decât mașinăria umană. Așa cum e numită în Rossum’s Universal Robot, prima carte în care apare termenul de robot, “mașinăria umană cea teribil de imperfectă”. Am avut ocazia, în aceste vremuri agitate ale Hong Kongului, să văd și ce e mai frumos și ce e mai urât în umanitate.
Când eram în liceu, în clasa a noua, ni s-a cerut la ora de limba română să scriem o compunere cu titlul ”O zi obișnuită din viața mea”. Am scris că nu există o zi obișnuită în viața mea, pentru că sunt omul extremelor și orice lucru e ori extraordinar, ori oribil, nimic între. Oricât te-ai schimba, vei fi mereu și fata care ai fost, și femeia care ești, și bătrâna care vei deveni. Așadar, adolescenta teribilistă care-am fost încă are rămășițe prin mine și tind să-i dau dreptate – viața mea e încă cea a extremelor.
Viața e minunată și viața e cel mai extrem lucru pe care-l ai de făcut vreodată. O să trăiești lucruri pe care nu ți le-ai imaginat vreodată. O să călătorești, o să dai de mâncare maimuțelor în Indonezia, o să rămâi în pană pe muntele Pietricica, noaptea, când conduceai singură de nebună, o să fii jefuită în prima ta săptămână ca locuitor al Barcelonei, o să fii jefuită până și în Scandinavia, o să dormi într-o cameră de hotel cu o iguană imensă în Bali, o să locuiești o lună într-un hostel plin de prostituate, o să te treci din tren în tren, din oraș în oraș, din țară în țară, o să vezi munți, și văi, și lacuri, și mări, și oceane, și păsări exotice, o să faci asta singură sau cu altcineva, nici nu contează.
O să dansezi. Mamă, cât o să mai dansezi! O să dansezi pe scenă cu dansatoare kawaii în Tokyo, și la etajul 118 cu o prietenă din China, și într-un club în subsolurile Hong Kongului cu un italian nebun care face plecăciuni în fața talentelor tale de dansatoare nebună, și pe stradă, spre casă, de una singură, și după o petrecere tematică la care ai purtat o perucă colorată, în parcul Pak Tz din spatele blocului, cu un băiat care are ochi albaștri și vine de pe alt continent decât ăla de pe care vii tu și e intimidat de tine.
O să iubești. Ai grijă, că tu nu știi să iubești cu limită. Într-o bună o zi o să-l cunoști pe artistul tău preferat, și o să te îndrăgostești atât de tare încât o să crezi că ți-ai pierdut mințile. O să dormiți împreună pe plajă în Vama Veche, și el te va întreba – ”Ca-n ce carte suntem noi acum, Lidia?” – înainte să te sărute. O să te gândești mulți ani cu drag la el. O să-l iubești și pe altul. Atât de mult, încât să-ți imaginezi că o să-l iubești până la capătul vieții. Și o să trebuiască să accepți că finalul iubirii nu coincide mereu cu finalul trecerii pe pământ a vreunuia dintre voi. O să împarți un pat cu cineva de altă rasă, religie, și cultură decât tine. O să auzi “Bună dimineața!” într-o limbă care nu e a ta. O să îi povestești unui băiat care își dorise în copilărie să fie călugăr Shino despre cum la tine în țară, de Paște, luați cina la cimitir la 12 noaptea, ca niște adevărați urmași a lui Dracula.
O să-ți fie foarte frică. O să fii bolnavă. O să stai în spital și n-o să te viziteze nimeni pentru că n-o să zici nimănui unde ești. O să fii prea orgolioasă. O să fii prea dură. Cu tine, cu alții. O să fii vanitoasă, pentru că o să ți se pară că modestia nu are rost. Și o să te iei singură la mișto, pentru că o să ți se pară că vanitatea nu are rost. O să vezi că nimic nu e prea greu și o să-ți fie tot mai puțin frică de tot mai multe lucruri. O să salvezi viața cuiva. Și cineva o să o salveze pe a ta. Și o să-ți dai seama ce nebun e universul, să ne lase unii pe spinarea altora.
O să dai sfaturi și o să ții cursuri și prelegeri, deși nu o să simți că ești vreo autoritate în vreun domeniu. O să convingi multimiliardari care te sperie să investească în ideile tale. O să cunoști oameni extraordinari. O să ai o armată de fete mișto pe tot globul, dispuse să-și ascută cuțitele de luptă pentru tine.
O să-ți fie mereu dor de mama ta, și de tatăl tău, și de sora ta, și de câinele tău obez, și de motanul tău cu coada strâmbă, și de prietenele de acasă, și de vorbit în limba ta, și de mașina pe care ai condus-o ani de zile și care acum nici nu mai există, și de glume neaoșe, și de toți foștii tăi iubiți, și să înjuri ca un birjar. Dar să-ți fie dor e un lux, pe care numai călătorii intergalactici îl pot simți – un lux și un preț.
Se zice despre Hong Kong că a fost o altfel de colonie. Aici, localnicii nu au ajuns supuși, nu și-au pierdut limba și nu s-a ajuns la foamete. De fapt, Hong Kong a devenit perla Orientului, un loc în care Vestul și Estul coexistau pașnic. O poartă între lumi. Un paradis subtropical. Și asta datorită femeilor din Hong Kong. Femeile de aici erau atât de frumoase, diplomate, inteligente și șarmante, încât bărbații colonialiști s-au îndrăgostit iremediabil de ele – și dacă iubești pe cineva, încerci să nu-i omori cultura, semenii, strămoșii.
Nu știu cât de reală este această poveste, dar cred că, asemenea oricărei legende, are o fărâmă de adevăr. Contrar a ceea ce spunea Flemming atunci când descria Hong Kongul, anume că femeile albe ar face crize de paroxism, din invidie asupra localnicelor, și eu sunt, la rândul meu, fascinată de femeile din Hong Kong. Asta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că am învățat să mă iubesc. Și atunci când reușești să ai dragoste pentru tine, ai loc și de dragoste pentru alții. Să nu subestimezi capacitatea omului de a iubi.
Uneori, lumea o ia razna. Uneori, se întâmplă lucruri rele. Uneori, o să privești în jurul tău și o să crezi că ești în mijlocul unui film de acțiune. Uneori, n-o să-ți vină să crezi ce ți-e dat să vezi. Uneori, o să îți fie frică. Și, atunci, nu mai ai nicio soluție decât să faci ceea ce face un om care iubește: să ierți, să uiți, să ajuți și să continui.
În timp ce-mi trec prin minte cuvintele acestea, merg pe stradă, prin cartierul Sheung Wan. Cobor de pe munte, de unde e campusul universitar în care lucrez, pe lângă Mid Levels Escalators, scările rulante urbane, faimoase în toată lumea ca emblemă pentru Hong Kong – scări rulante lângă care locuiește Christopher Doyle, cineastul lui Wong Kar Wai, în a cărui apartament au fost filmate scenele domestice din Chungking Express, unul dintre filmele mele preferate. Ajung la baza scărilor și-mi cumpăr niște Dim Sum, recomandat de o prietenă într-o zi în care n-am mers la muncă și ea a venit la mine acasă să mâncăm împreună pe terasă. Cobor și mai mult, ajung pe Aberdeen Gai, aproape de casă. Trec pe lângă bătrânica ce vinde flori și care mi-a dat odată o pungă de gunoi în care să-mi pun catrafusele, când era taifun de nivelul 3 și eu mă trezisem să mă duc să-mi cumpăr provizii. Urc în scara blocului și deasupra ușii e o șopârlă mică – e de multă vreme acolo, oare nu se face mai mare de atât?
Citește și primul episod din seria ”Lidia în Hong Kong: Scrisoare de dragoste”
