Când am început să scriu pe blog, a long, long time ago, viața mea era subiectul principal din aproape fiecare postare și mi se părea că oriunde m-aș uita în ea, voi găsi o poveste pe care s-o împărtășesc, pe care alții s-o citească și cu care să rezoneze. În timp, am pierdut skill-ul ăsta, de a povesti pe blog despre experiențele mele și despre ce înseamnă ele pentru mine. Cumva, n-am mai găsit necesar să le împărtășesc, ca și când ceea ce aveam eu de spus despre ce e în jurul meu nu mai e important pentru că poveștile mele sunt, de obicei, optimiste. Am crezut că în lumea asta nu mai e loc pentru optimismul meu.
Recent am început să văd serialul ”A Bold Type” pe Netflix despre trei fete în redacția unei reviste glossy. Fiecare poveste pe care una dintre ele, care e redactor, o scrie pleacă de la experiențele și sentimentele ei, pe care le explorează. E încurajată de redactorul-șef să facă asta pentru că de la ce ni se întâmplă fiecăruia dintre noi și cum vedem lumea prin prisma experiențelor, putem merge mai departe și explora prejudecățile, limitările, exagerările, întrebările, sensurile ș.a.m.d. vizavi de diferite subiecte de viață. Așa putem să creștem.
Mult timp am trăit cu sentimentul atât de familiar multora că nu am nimic special de împărtășit. Am o viață liniștită, muncesc ceea ce îmi place, am hobby-uri, prieteni dragi, o familie minunată și sunt un om destul de echilibrat. Vrea cu adevărat cineva să audă despre lucrurile astea?, m-am întrebat adesea în ultimii ani, în timp ce citeam poveștile a tot felul de oameni, multe dintre ele presărate cu tot felul de momente critice, care le-au dat bătăi de cap, care i-au schimbat.
Dar urmărind serialul ”A Bold Type” mi-am adus aminte că în urmă cu peste 10 ani când am început să scriu pe blog, viața mea mi se părea cea mai extraordinară sursă pentru povești și că abia așteptam să scriu despre ceea ce mi se întâmplă. Poate că, într-un fel, pe măsură ce anii au trecut și am asistat la felul în care viața îi schimbă pe mulți dintre oamenii din jurul meu, am înțeles că e tot mai puțin loc în lume pentru spiritul jovial și ludic. Și că, în vreme ce unii oameni pățesc lucruri greu de dus, mai am eu dreptul să râd fără nicio grijă și să mă bucur în fața voastră de lucrurile bune din viața mea?
Însă azi cred că am și eu loc, ca toată lumea, să scriu despre mine, despre ce îmi place, despre ce mă inspiră și mă emoționează. Despre lucruri vesele, despre bucuria de a trăi, despre … fericire. Îndrăznesc să cred că, deși viața mea e importantă, în esență, doar pentru mine, poate că din cuvintele pe care le scriu aici își vor lua inspirație, curaj, seninătate, determinare și bucurie și alții care vor citi ce scriu.
Mai e loc pentru povești cu happy end?, vă întreb. Vă mai interesează optimismul, bucuria, simplitatea și joaca? Rămâne să descoperimă împreună.
