Zilele trecute am vorbit cu Emilia Ghilaș, mama lui Rareș, în vârstă de 13 ani, despre pasiunea pentru skate a copilului care a reușit să antreneze întreaga familie și să o facă părtașă la tot ce face Rareș în acest sport.
Emilia a povestit, pe larg, despre ce înseamnă pentru ea să fie alături de fiul ei. Prima parte a interviului a fost publicat pe Red Bull, iar acum, pe blogul meu, scriu continuarea pentru că răspunsurile Emiliei și onestitatea și deschiderea cu care a răspuns sunt o sursă de inspirație pentru mine și, sper, pentru oricine va citi.
Care este secretul tău în relația cu Rareș?
Discutăm mult. Asta e cheia. Şi mai este una, întotdeauna l-am tratat ca pe un adult. Asta şi pentru că am avut cu cine. Rareş este un despicător al firului în patru pentru că el înainte de orice trebuie să înţeleagă de ce se întâmplă aşa şi nu altfel. Cine îl cunoaşte, zic iarăşi asta, ştie despre ce vorbesc. Este un mare povestitor, dar şi ascultător şi dacă vrei un sfat de la el, ai venit la persoana potrivită. Sunt mândră de felul în care gândeşte, de modul în care analizează lucrurile. Îi plac poveştile de viaţă, este empatic şi sensibil. Nu ştiu dacă neapărat asta va fi în avantajul lui în vremurile proaste pe care le trăim, dar am speranţa că generaţiile lor vor face ceva în sensul schimbării. M-a uimit mult maturitatea lui!
Vorbim aceeaşi limba, în sensul că mi-am însuşit, fără mare greutate (atunci când o faci cu drag, nimic nu e greu) limbajul ”skateăresc”. Toată lumea asta mi-a devenit atât de familiară încât, deşi nu mai merg în skatepark aşa cum o făceam mai demult, este şi lumea mea.
Ce ”griji” are o mamă de skater?
Marea şi veşnica mea îngrijorare o reprezintă placa următoare şi shoesii următori. De fiecare dată când vine vremea să luăm o placă nouă, mă gândesc de unde o vom lua pe următoarea. Şi cu încălţările la fel. Şi în sportul ăsta, ca în toate celelealte, ca să fii în siguranţă şi să performezi, să te poţi bucura de ceea ce faci, este necesar să ai totul în cea mai bună stare şi de cea mai bună calitate.
Evident că asta înseamnă efort financiar şi, dacă la începuturi o placă ne ţinea ceva, acum o schimbăm cam la 3 săptămâni, la fel şi încălţările. Trebuie să cunoști cât mai multe în domeniu şi să cercetezi în permanență oportunităţile, lucru pe care îl facem împreună. O placă bună costă de la 250 lei în sus, la fel şi încălţările. Celelalte consumabile să zicem că le foloseşti mai mult, aşa că pe măsură ce creşti şi în vârstă, înălţime, greutate şi în performanţă, ai nevoi mai mari şi mai dese.
Rareș Ghilaș, fiul Emiliei Ghilaș
Anul trecut am fost susţinuţi de Land of Sports, un shop din Bucureşti, iar anul acesta Rareş a început colaborarea şi face parte din team-ul campionului nostru european la freestyle, pro skater-ul Marius Constantin, un om deosebit, un prieten adevărat, care a deschis un shop de skate online.
Cred cu tărie că toate lucrurile astea contează pentru Rareş, de la simplul fapt că la contesturi sunt acolo cu hidratarea şi mâncarea şi până la privirea schimbată înainte de a pleca în rundă, de la deplasările şi odihna într-un pat de hotel până la ore şi ore de dat trick-uri şi filmat cu go pro-ul pentru edituri, totul este bucurie împărtăşită, sunt ani petrecuţi împreună, momente din viaţă, unice, fericite şi pentru care îi sunt recunoscătoare până la lacrimi.
Așadar, susții legătura dintre părinți și copii?
Tot ce am spus până acum este o pledoarie în favoarea implicării active a părinţilor în activităţile copiilor. Viaţa este făcută din bucurii mici. Poţi să aduci bucurie în viaţa copilului tău şi este atât de uşor. Este uşor să îi arăţi că îţi pasă, că tot ceea ce realizează el este important şi pentru ţine, că face o treabă bună, pentru el asta contează cel mai mult, zic eu. Sunt şi oameni care nativ au o putere foarte mare de a răzbate singuri, dar marea noastră majoritate suntem temători, non-stop.
Pentru asta sunt părinţii, să îşi încurajeze şi susţină copiii, să le dea credit, să sfătuiască, dar să nu impună. Este deja un clişeu în a spune că „Nu faci copilul pentru tine, ci pentru el”. Este o chestiune adevărată şi trebuie aplicată, nu doar spusă. Trebuie păstrat echilibrul, nici să impui copilului, „ faci asta pentru că eu ştiu ce e mai bine pentru tine”, dar nici „fă ce vrei, nu mă interesează, numai nu îmi cere mie bani pentru prostiile tale”.
Am întâlnit mulţi copii în skatepark care îmi spuneau: „Dacă aş avea şi eu o mamă aşa ca dumneavoastră” sau ” Mama mea habar nu are cum mă dau eu”. I-am întrebat dacă şi-au chemat părinţii să vadă ce fac ei acolo şi răspunsul a fost că nu au timp să vină, sunt cu serviciul.
Suntem câţiva părinţi, foarte puţini, care venim cu copiii şi asta mai ales la concursuri. De regulă sunt părinţii care fac şi ei sport şi ştiu cât de importantă e susţinerea ca să realizezi ceva. De aici şi numărul mic de practicanţi. La skate suntem două mame: eu, mama lui Mihnea Groșeanu şi tatăl lui Rareş. Pentru că trebuie să spun că susţinerea lui Rareş este din partea întregii familii. Nu se poate altfel. La noi acasă totul respiră a skate odată cu Rareş. Mai sunt familii care fac lucrul asta, din păcate foarte puţine. Ne cunoaştem între noi sau, dacă nu ne cunoaştem, ne recunoaştem pe Facebook după like-urile date copiilor şi share-urilor de filmări. Eu am încercat să stau de vorba cu câţiva dintre ei şi am pledat pentru susţinere reuşind câte ceva pentru copiii respectivi. Fie că le-au dat voie să vină la concursuri cu noi, în ţară, fie că au fost de acord să plece în We tour sau că le-au luat placă nouă.
Emilia Ghilaș, mama lui Rareș
Am o vorbă pentru părinţii care aşteaptă ca pasiunea asta a copiilor lor să treacă. Pentru că se întâmplă asta, părinţii când aud de skateboarding se întreabă ce mai e şi prostia asta, are chef de golăneală? Ei bine, eu vă spun că nu o să le treacă, ci doar vor deveni mai frustraţi pentru că fără suportul părinţilor nu reuşesc. Nu au placă, aia pe care o au este vai şi amar, nu au încălţări corespunzătoare şi se uită cu jind la cei care au. E o mare amărăciune ce se întâmplă în sufletul lor. E adevărat că trăim vremuri cu lipsuri şi mari zbateri pentru marea noastră majoritate, dar interesul copilului este pe primul loc. Şi interesul nostru ca părinţi este să avem copii sănătoşi, care fac mişcare, fac sport, sunt fericiţi, se distrează şi care devin încrezători în forţele lor şi răzbat şi pe plan şcolar.
Mentalitatea oamenilor cum că cine se dă pe placă este un golan şi un ratat este una absolut greşită, ca să nu spun tâmpită. Nu suntem în America anilor 1970. Lucrurile s-au schimbat în lumea asta, iar în România nici nu au stat altfel vreodată, băieţii noştrii care acum au o vârstă nu au început sportul asta vandalizând şi având un comportament violent sau de condamnat în vreun fel. Lucrurile stau şi acum la fel. Părerea mea este că această violenţă a celor din jur la adresa celor care se dau pe placă vine de la zgomotul pe care îl provoacă. Altfel ar trece neobservaţi. Rollerii, bikerii sau trotinetiștii nu au parte de acelaşi tratament, pentru că ei sunt mai „silenţioşi”. Avem de furcă cu o întreagă populaţie de intoleranţi, copiii sunt goniţi de la spoturile de skate pe care cu greu le găsesc, într-un oraş care nu oferă skatepark-uri bine făcute. În plus, în sportul asta, pe lângă rampe, există bucuria street-ului.
Cum vezi tu comunitatea de skate din România, mai ales că o cunoști atât de bine?
Despre comunitatea de skateri din România, numai de bine. Pot spune că îi cunosc cam pe toţi din Bucureşti, mai puţin pe cei care stau doar în faţa blocului şi nu vin din varii motive să se antreneze cu toţi ceilalți. Pe cei din ţară, de asemenea, îi cunosc din descinderile lor în Bucureşti şi de la concursuri. Sunt oameni talentaţi peste tot, dornici să se dea, şi vârfuri cu mare talent. Am un mare respect pentru toţi aceşti oameni care fac din pasiunea lor o artă.
Am spus mai înainte de unde vine numărul redus de practicanţi, legat de lipsa de susţinere a părinţilor. Pot spune că un alt impediment este acela că este un sport extrem de dificil, pe care nu îl poate practica oricine. Sunt mulţi puşti cărora li se pare cool să se îmbrace ”skaterăște” însă când îşi dau seama că lucrurile sunt dificile şi că ai nevoie de foarte multe ore de antrenament, abandonează.
Sunt câteva generaţii clare de oameni dedicaţi sportului ăstuia absolut minunat. După revoluţie au fost câţiva temerari care au început să practice sportul ăsta fără niciun îndrumător, fără nimic „pe viu” cum s-ar spune, fără skatepark, fără oameni care să le arate cum se face. Au învăţat singuri şi s-au dat mult steet, pe borduri. Le-a luat ceva timp, dar au învăţat la rândul lor pe alţii. Apoi a venit o generaţie talentată, băieţi care acum au între 21-25 de ani. Ei au avut parte de marele boom, de o perioadă bună în care se ţineau contesturi, în care apăruseră sponsori ce dădeau premii care să stimuleze competiţia dintre ei.
Am prins şi noi câteva contesturi în care se câştiga ceva mai mult de un tricou şi o şapcă (aşa cum s-a ajuns acum). Erau adevărate spectacole aceste concursuri care strângeau pe parcursul unei zile mii de bucureşteni. Aveam şi ceva participare străină, veneau băieţi să concureze la noi. Zilele astea am văzut un film cu pro skater-ul Madars Apse care îşi prezenta evoluţiile care i-au adus sponsorizări şi unul dintre trick-uri era dat în skatepark în IOR. Asta înseamnă că pentru el a contat acea prezentare la concursul organizat în România.
Apoi a venit perioada asta de regres în care sunt din ce în ce mai puţine contesturi, cele mai multe organizate de oamenii inimoşi, fondatorii We tour-ului şi un concurs care contează cu adevărat şi se ţine în fiecare septembrie la Cluj, Transilvanian Rippers. Băieţii din Piatra Neamţ s-au mai străduit să facă ceva cu concursul lor anual, Tare ca piatră, dar sponsorii puţini fac participările să fie doar de faimă şi în Constanţa se întâmplă cam tot aşa. Ce să zic, greu! Ceea ce îi mai animă pe oameni este faptul că astea sunt momente de reîntâlnire între skateri. Asta e adevărata bucurie, să te dai împreună. În plus vin şi băieţii care îşi fac studiile în străinătate şi peste vară se dau cu toţii.
Madars Apse, atlet Red Bull
Sunt şi câţiva băieţi peste 15-18 ani care se dau bine, Mihnea Groșeanu, pe care îl ştii, om de contest, care are mari şanse să ajungă departe în sportul ăsta pentru că, pe lângă talentul incontestabil, are şi un sponsor de nădejde în Red Bull. Şi Rareş al meu, care are 13 ani acum. Rareş e cel mai mic şi așa a fost mereu, de când s-a apucat de sportul ăsta, în comunitate. Băieţii l-au primit între ei pentru că în sportul ăsta oamenii talentaţi se simt.
Practic pot spune că şi-a câştigat locul între ei prin ceea ce este el. Ţin să le mulţumesc tuturor pentru grijă cu care îl înconjoară în deplasările în ţară şi, în general, peste tot, pentru prietenia fiecăruia dintre ei. Pot spune cu mâna pe inima că am încredere totală în toţi şi în fiecare în parte. Sunt oameni serioşi şi deştepţi pe care te poţi baza oricând. Sunt norocoasă că îi cunosc şi că mă bucur de prietenia lor.
Fiecare dintre ei se distinge prin ceva doar al lui, special, pe skate şi în viaţă, au personalităţi puternice şi aproape toţi au înclinaţii spre artă. Aproape toţi urmează sau au urmat (şi terminat) studiile în domeniul artelor. Şi nu numai skaterii, ci şi rollerii. Am rămas stupefiată când, trecându-i pe toţi în revistă, am ajuns la concluzia că aceşti copii au terminat sau sunt la Tonitza, la liceul de arte din Braşov (3 skateri şi toţi 3), la Arhitectură sau arhitecţi deja, fotografi de profesie etc. Şi Rareş desenează foarte bine, anul trecut a fost la Şcoala populară de arte (anul asta am decis că e greu şi cu şcoala, şi cu skate) aşa că momentan am renunţat.
De ce crezi că oamenii aceștia sunt creativi?
Singura mea explicaţie ar fi că sunt oameni cu imaginaţie, cu simţul echilibrului şi a vederilor în spaţiu, a unghiurilor şi a punctelor de sprijin. Mulţi îşi desăvârşesc studiile în străinătate, aşa că de unde până unde golănime? Sunt oameni open minded în care am mare încredere că vor face ceva cu viitorul ăsta, al tuturor.
Un lucru aş mai vrea să adaug şi să vin iar şi iar cu îndemnul de a aduce copiii în skatepark. Părinţii pot face asta atunci când copiii vor skate. Aduceţi copii la Şcoala de skate. Marius Diatcu (Adrenalină), care ani la rând a fost şi este nr. 1, şi Gabriel Dorissa, alt campion de-al nostru, ţin lecţii de skate în skatepark-ul din Herăstrău, în fiecare weekend, de la ora 10. Şi Rareş a fost la Şcoala de skate pe când Eroilor avea skatepark şi lucrul ăsta a contat foarte mult.
Ce îți dorești pentru Rareș?
Ceea ce îmi doresc eu pentru Rareş este ceea ce îşi doreşte el. Ca orice skater de contest îşi doreşte să fie pro, într-o ţară în care să se poată ajunge la asta şi unde să şi însemne ceva lucrul ăsta. Evident, nu ar vrea să fie nevoit să plece de acasă. Din păcate…
Avantajul lui, de necontestat, este vârsta, pe lângă asta faptul că, deşi este la o vârstă la care alţii abia se apucă de skate, Rareş se dă cum se dă şi are o bună experienţă competiţională. Nu îl timorează faptul că se dă cu oameni mai mari cu 10 ani decât el, pentru că este obişnuit să facă asta zi de zi. În plus, are o mare capacitate de a se adapta condiţiilor de skatepark şi se obişnuieşte repede cu orice suprafaţă şi orice amplasament al elementelor.
Un skater adevărat trebuie să fie capabil să se dea oriunde. Una din frumuseţile acestui sport este aceea de a şti să profiţi de tot ce îţi oferă un oraş din punct de vedere arhitectural. În oraş băieţii sunt în continuă căutare de spoturi noi, de handrailuri, trepte şi cante unde să dea trick-uri cât mai complicate din cât mai puţine încercări şi să şi filmeze aceste lucruri. Şi eu sunt în căutarea acestor locuri (râde).
Rareș Ghilaș
Pe termen scurt îşi doreşte să aibă o vară frumoasă, plină de skate, fără accidentări, cu o ieşire în străinătate, la un concurs (sper să ne iasă), cu tradiţionalul We tour şi contesturile din ţară. Pe termen lung îşi doreşte ca munca lui să fie răsplătită de sponsori pe care să îi reprezinte şi care să îl ajute să progreseze, el are încredere că se va întâmpla lucrul ăsta.
Fără sponsori nu faci nimic. Oricât ne-am chinui să susţinem financiar, este foarte greu să găseşti bani pentru deplasări în străinătate, cantonamente etc. Orice îşi va dori pe viitor, eu, ca de altfel toată familia, îi suntem alături cu toată dragostea noastră!
Keep it flawless,
