Accidentările fac parte din viața oricărui sportiv, dar impactul lor merge dincolo de durerea fizică. Am simțit-o și eu pe propria piele când am suferit o ruptură musculară de gambă la începutul lunii decembrie și am început recuperarea la Physio Sport Performance.
Acolo am întâlnit-o pe Mara Banciu, o tânără fotbalistă talentată, în vârstă de 16 ani, care trecea printr-un proces similar. Spre deosebire de mine, însă, pentru Mara recuperarea era o cursă contra cronometru. Mara joacă pe postul de mijlocaș la echipa de club a Rapid București, dar și-n echipa națională WU17. Ea face, de asemenea, parte din GO Scholarship, singurul program multidiscipliar din România care se adresează adolescenților care practică sport de performanță.
Am discutat despre presiunea revenirii pe teren, fricile care apar după o accidentare și lecțiile învățate în această perioadă dificilă.
Cine este Mara Banciu dincolo de terenul de fotbal? Cum ai început să practici acest sport și ce te-a motivat să continui?
Dincolo de terenul de fotbal, sunt o persoană simplă. O persoană care iubește să se îmbunătățească pe zi ce trece, dar și o fire copilăroasă. Îmi place foarte mult să petrec timp cu familia mea și cu prietenii , la care țin foarte mult, să mă joc pe consolă și, nu în ultimul rând, să fac sport.
Sinceră să fiu, nu îmi amintesc exact cum am început să joc fotbal. Prima amintire pe care o am în legătură cu sportul este de când aveam în jur de 5 ani, jucându-mă cu tatăl meu pe plajă cu o minge micuță, cred că era chiar de volei. Deși erau doar niște pase simple și câteva încercări nereușite de a îi lua mingea tatălui meu, am simțit din prima clipă că este „sportul meu”.
Cât despre motivația de a continua, pot spune că datorită pasiunii pe care o am pentru fotbal nu l-am privit niciodată ca pe o „obligație “. Fiecare antrenament, fiecare meci , fiecare turneu sau cantonament îmi aduc același sentiment pe care l-am simțit și în după-amiază aceea, de fericire pură. Da, am avut și perioade grele sau zile în care nu mă simțeam ideal, dar dorința de a juca și de a munci pentru visul meu a primat întotdeauna.
Foto: Cosmin Moței
Cel mai dificil moment după ce m-am accidentat a fost când am primit rezultatul de la RMN, deoarece nu voiam să accept gravitatea situației, în mintea mea nu aveam decât un singur lucru, să îmi revin în două săptămâni și să mă întorc la antrenament cât de repede pot.
Mara Banciu
Poți să ne povestești cum s-a întâmplat accidentarea? Ce ai simțit în acel moment și care a fost primul tău gând?
Tocmai ce mă întorsesem din cantonament , am fost plecată cu echipa națională WU17 într-un stagiu de pregătire cu o dublă amicală împotriva reprezentativei similare a celor de la San Marino. Am reușit să câștigăm ambele meciuri, evident cu multă muncă depusă de noi și de staff-ul tehnic, deci pot spune că a fost o perioadă destul de încărcată. Ziua în care m-am accidentat a fost la o singură zi distanță de al doilea meci , așa că mă simțeam încă obosită după cantonament, dar am ales să nu mai stau să mă odihnesc încă o zi sau două , pentru că trebuia să mă pregătesc împreună cu echipa mea de club, FC Rapid Bucureșți, pentru meciul din weekend-ul respectiv, împotriva celor de la Galați, o echipă puternică din campionat. Fiind foarte obosită și antrenamentul în care m-am accidentat fiind al doilea din acea zi , într-un duel, la o schimbare de direcție, glezna mea a cedat. Pe moment, nu am realizat ce s-a întâmplat, primul meu gând a fost să îl pun jos , am încercat, însă nu am putut. S-a umflat imediat și, abia când am ajuns la spital, am conștientizat că m-am accidentat.
Care a fost cel mai dificil moment pentru ține în perioada imediat de după accidentare? Cum te-ai descurcat cu ideea că vei lipsi atât de mult de pe teren?
Cel mai dificil moment după ce m-am accidentat a fost când am primit rezultatul de la RMN, deoarece nu voiam să accept gravitatea situației, în mintea mea nu aveam decât un singur lucru, să îmi revin în două săptămâni și să mă întorc la antrenament cât de repede pot, însă lucrurile nu arătău atât de bine pentru mine. Abia după ce am fost la domnul doctor ortoped Eduard Cernat am realizat că am multă muncă de depus pentru a mă întoarce pe teren și că nu este despre cât de repede mă refac, ci despre cât de bine o fac, pentru a fi aptă 100% . Acestea fiind spuse, fie că voiam sau nu să accept, mă aștepta o perioadă lungă în afară terenului și nu aveam decât o singură soluție, să mă mobilizez, să îmi pun obiective privind perioada de recuperare și durata acesteia și să fac absolut tot ce îmi stă în putință pentru a îmi reveni .
Cum a arătat procesul tău de recuperare? Ce fel de tratamente sau antrenamente ai urmat pentru a reveni la formă fizică optimă?
A fost o perioadă bine planificată de mine și de cei de la Physio Sport Performance, echipa care a fost alături de mine pe tot parcursul recuperării. Am început cu fizioterapie până am putut să merg cu ușurință, fără cârje. După ce am renunțat la cârje am început și exercițiile, am lucrat foarte mult pe mobilitate, deoarece în perioada în care nu am putut merge, aceasta a avut de suferit semnificativ.
La început încă mă durea destul de tare, așa că am continuat cu fizioterapia în jur de 3 săptămâni după ce am început exercițiile, dar cu trecea timpului durerea s-a diminuat și am decis împreună cu echipa mea să renunțăm la fizioterapie, cel puțin pentru moment, să vedem cum evoluează lucrurile și, din fericire, nu a mai trebuit să recurgem la alte proceduri.
Când mobilitatea gleznei s-a îmbunătățit considerabil, am început să lucrez și pe partea de forță, și această fiind afectată în urmă accidentului, însă nu la fel de mult, deci a fost într-o oarecare măsură puțin mai ușor. Între timp am îmbunătățit foarte mult și stabilitatea. După această perioadă am început alergarea, prima oară foarte, foarte ușor, dar crescând intensitatea antrenamentelor pe parcursul zilelor. Ulterior, am reluat și antrenamentele specifice, cu mingea. A fost o perioadă în care am învățat foarte multe lucruri despre recuperare și despre corpul meu, în care am ajuns să mă cunosc mai bine.
Cât de importantă a fost echipa ta de suport – familia, prietenii, colegii și staff-ul tehnic – în perioada de recuperare?
Din punctul meu de vedere, toți au fost foarte importanți pentru mine. Fără ei nu aș fi reușit niciodată să îmi revin atât de repede. Au fost alături de mine și le voi fi mereu recunoscătoare, nici nu știu cum să le mulțumesc… De la mesajele frumoase până la mama mea care și-a luat liber de la muncă și a venit cu mine la recuperare aproape în fiecare zi. Echipei de la kinetoterapie care a făcut orice lucru i-a stat în putință pentru a îmi crește calitatea recuperării. Surorii mele care mi-a cedat locul pe canapea aproape o lună întreagă, acesta fiind preferatul ei. Colegelor care m-au întrebat constant cum mă simt, antrenorilor, nutriționistului, prietenilor, psihologilor … Le sunt recunoscătoare tuturor, mă bucur că am asemenea oameni în jurul meu, mă consider așa de norocoasă.
Cum ai făcut față din punct de vedere mental în aceste trei luni? Ai avut momente în care te-ai gândit că poate nu vei mai putea juca?
Au fost câteva luni foarte provocatoare, cred că am trăit unele din cele mai grele, dar importante momente din viața mea. Deși am avut atât de mulți oameni alături de mine, am avut câteva clipe în care m-am simțit pur și simplu singură. Mă simțeam de parcă nu înțelegea nimeni cum mă simt și, mai exact, ce am pierdut. Am ratat un turneu de calificare cu echipa națională, care urmă să aibă loc la o săptămână și jumătate după ce m-am accidentat. Din exterior poate pare doar un „simplu turneu”, însă a fost mult mai mult de atât, îl așteptam de foarte mult timp și abia așteptam să-mi reprezint țara.
Evident că, și după accidentare, eu eram absolut sigură că până plecăm din țară îmi revin, atât de mult îmi doream să merg. Am urmărit meciurile de la recuperare și chiar dacă nu eram fizic cu echipa, eram cu gândul alături de fete și lucrul acesta m-a făcut să mă simt puțin mai bine. Nu, nu m-am gândit nicio secundă că nu aș mai putea juca. Desigur că la orice accidentare există și acest risc, însă am fost atât de dornică să mă refac încât nu m-am gândit deloc la această posibilitate. Sunt extraordinar de recunoscătoare că nu a fost mai grav și că m-am recuperat în cea mai scurtă perioadă posibilă.
Cum ți-ai gestionat frică de a te răni din nou? Te-ai confruntat cu această teamă când ai început să joci din nou?
Da, am avut o oarecare reținere privind acest aspect. Primisem acordul de la kinetoterapie să încep antrenamentele, nu mă durea glezna deloc, mă simțeam foarte bine și totuși, o parte din mine, nu voia să meargă la antrenament. Tot eu, aceeași persoană care își dorea cel mai mult să își revină la stilul de viață de dinainte de accidentare, cel cu care eram obișnuită și pe care îl iubeam, nu mă simțeam pregătită să merg la antrenament. Pur și simplu îmi era teamă. Îmi era teamă să nu mă doară, să nu pierd tot progresul realizat până în acel moment în caz că lucrurile nu merg conform planului ,însă aș fi putut să știu până nu încercam, până nu simțeam „pe pielea mea”.
Când antrenoarea mea de la club a văzut că nu mă simțeam în largul meu când am ajuns la teren, m-a sfătuit doar să am încredere în mine. Să am curajul să încerc în primul rând și să îmi amintesc cât de mult am muncit la recuperare să ajung unde eram în acel moment. A fost greu, însă mi-am zis că acesta era momentul pe care îl așteptam de atât de mult timp și am îndrăznit. În continuare simțeam ceva la gleznă, însă erau doar niște senzații, nu era durere. Începând din acel moment antrenamentele au decurs din ce în ce mai bine.
Acest accident mi-a schimbat radical perspectiva asupra fotbalului, dar mai ales asupra vieții, în general. De când s-a întâmplat, am început să văd de ce privilegii beneficiez.
Mara Banciu
Ce ai învățat despre ține în aceste trei luni? A schimbat această experiență modul în care vezi fotbalul sau viața în general?
Un lucru foarte important pe care l-am învățat a fost cât de semnificativă este relația „minte – corp” . Înainte de accidentare, corpul meu îmi spunea că sunt obosită și că ar trebui să iau o pauză puțin mai lungă, însă am ignorat semnalele și am continuat să mă antrenez și nu ușor, ci două antrenamente de intensitate mare imediat după finalul cantonamentului.
Acum realizez cât de absurd a fost, însă nu m-ar fi oprit nimic în acel moment. Voiam doar să fiu unde mă simt cel mai bine, pe teren. Pe de altă parte, nu aș fi aflat ce importanță are refacerea altcumva. Mă refer la faptul că auzeam peste tot : „Refacerea e la fel de importantă că și antrenamentul”; „Uneori e mai bine să te odihneșți decât să te antrenezi ” și foarte multe lucruri de felul acesta, însă nu credeam că mi se aplică și mie. Credeam că sunt doar mituri și mă gândeam: „Cum poate fi o pauză mai bună decât un antrenament? Pur și simplu nu are logică, nu? “.
Ulterior, am înțeles cât de important este uneori să te relaxezi după o perioadă încărcată, că mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine. Și repet, dacă nu aș fi trecut prin această accidentare, nu aș fi conștientizat atât de multe lucruri importante, atât despre mine, cât și despre recuperare. Așa că, da, acest accident mi-a schimbat radical perspectiva asupra fotbalului, dar mai ales asupra vieții, în general. De când s-a întâmplat, am început să văd de ce privilegii beneficiez. De atât de mulți oameni buni care mă înconjoară, de cât de norocoasă eram că mă puteam antrena fără probleme, până și de faptul că puteam să iau metroul până la liceu.
În cele 3 săptămâni în care nu mă puteam deplasa fără cârje și depindeam de cineva ca să merg, am meditat asupra multor aspecte și am apreciat mai mult lucruri care înainte consideram că mi se cuvin. Accidentarea mi-a dat această oportunitate de învățare cât încă sunt la vârstă adolescenței. În acest mod, am rămas cu cunoștințe pe care le voi purta cu mine toată viața. Nu, nu a fost tocmai plăcut, dar îmi place să cred că a fost necesar pentru ce urmează a fi cariera mea în sport și în dezvoltarea mea.
Se poate face performanță pe plan sportiv, cât și pe plan școlar, însă necesită multă muncă și dedicare, la fel că toate lucrurile mărețe.
Mara Banciu
Foto: Vivienne Tutunaru
Cum a fost primul tău meci după recuperare?
La club încă nu a început campionatul, în liga a 2-a primul meci fiind pe 3 martie. La echipa națională urmează să avem un turneu de calificare tot în martie, dar până atunci mai avem o acțiune cu două meciuri amicale împotriva celor de la Bosnia și a celor de la Letonia, pentru a pregăți turneul din martie. Acestea fiind spuse, momentan nu pot să dau un răspuns în legătură cu primul meci de când mi-am revenit, dar pot da în legătură cu antrenamentele. Mă simt mai bine că oricând, cu o „poftă” de joc nemaipomenită și cu o motivație ieșită din comun. Mi-a fost foarte dor să mă antrenez și sunt foarte fericită că o pot face iar!
Ce urmează pentru tine acum, atât pe teren, cât și în afară lui? Care sunt planurile și visurile tale de viitor?
În acest moment, obiectivele mele pe termen scurt sunt să fac tot ce pot pentru echipa mea de club pentru a promova în liga 1, dar și pentru echipa națională, fiind mereu o mândrie să îmi pot reprezenta țară și în același timp să mă mențin sănătoasă. Pe termen lung, visul meu este să ajung să joc la Real Madrid, echipa mea favorită, și să câștig balonul de aur. În afară terenului, îmi doresc să acumulez în continuare cât mai multe cunoștințe noi cu ajutorul celor de la GO Scolarship, să continui să îmbin școala cu sportul de performanță, deoarece, spre surprinderea multora, se poate. Se poate face performanță pe plan sportiv, cât și pe plan școlar, însă necesită multă muncă și dedicare, la fel că toate lucrurile mărețe. Și, pe lângă acestea, mi-aș mai dori să îl întâlnesc pe Cristiano Ronaldo. Îl admir enorm și îl consider un model, atât în fotbal cât și în viață.
