La finalul lunii noiembrie am ajuns pentru prima dată în Vitenam. Am mai fost aproape de această țară când aveam 24 de ani, deci fix în urmă cu 10 ani, când călătoream prin Asia alături de prietenul pe care îl aveam atunci. Deși el locuia la Manchester, în Marea Britanie, ne-am întâlnit în Bangkok, Thailanda, am ajuns apoi în Cambodgia, dar înainte să intrăm în Vietnam ne-am despărțit pentru că îmi mărturisise că se culcase cu altcineva și, mai mult, femeia respectivă rămăsese însărcinată, așa că, na…M-am întors acasă cu coada între picioare, era și în apropierea Crăciunului, aveam inima frântă și niciun chef să străbat Vietnamul de una singură. Dacă aș fi însă din nou în situația aceea, cu mintea de acum, m-aș duce, nenică, să mă plimb de toți banii pe care-i am la mine și să mă bucur de viață!
Dar Zeița Călătoriilor are grijă de mine și mă vrea aproape de ea, așa că, prin intermediul lui Rezan, anul acesta nu doar că am pus piciorul pe pământ vietnamez, dar am făcut asta alături de părinții mei, care au călătorit pentru prima dată în Asia. 10 zile, de la nord la sudul țării, cu rucsacul în spate, 4 zboruri interne și multe aventuri. Toate parte din Journey to the Heart – Vietnam, așa cum s-a numit experiența. O a doua similară va avea loc la finalul lunii februarie 2020, așa că dă-i un semn lui Rezan dacă vrei să mergi.
Prima noastră oprire a fost Hanoi, capitala țării, al doilea cel mai mare oraș din Vietnam, cu vreo 8 milioane de locuitori. Hanoi se află în nordul țării și a devenit capitala țării după ce s-a încheiat războiul dintre vietnamezi și americani, în 1975, cunoscut drept Războiul din Vietnam, cel care, din punct de vedere cultural, a dat naștere mișcării hippie și festivalului Woodstock, adică unui fel super liber de-a trăi, cu pace și cu multă marijuana. Ah, și serialului M.A.S.H.
Vietnam e o țară care, de fapt, a fost vreo 20 de ani în război. S-au luptat cu japonezii, cu francezii, apoi cu americanii. Istoria asta a luptelor e lungă și complexă, iar Vietnamul e și acum cumva în atenția Chinei, a Rusiei, a SUA, dar nu am să intru acum în aceste detalii. Cu toate acestea, dacă vă interesează subiectul, există o serie super interesantă pe Netflix, The Vietnam War: A Film by Ken Burns and Lynn Novick. E o producție americană în 10 episoade, care explică ce-au avut cele două popoare de împărțit. Sau, în fine, ce-au avut americanii de împărțit cu vietnamezii, că, la fel ca-n alte situații, ei se simt ”reformatori”, gata mereu să corecteze felul de-a fi și de-a trăi al altora.
Una dintre cele mai iubite figuri ale Vietnamului aflat sub război a fost Ho Chi Minh, revoluționar comunist, prim ministru și-n cele din urmă președinte al țării, care a trăit până în 1969, deci nu a apucat să vadă finalul războiului din Vietnam, care s-a încheiat în 1975. Dar și datorită lui țara a câștigat lupta, pacea și reunificarea țării, a nordului cu sudul. Tocmai de aceea, Saigonul, odată capitală a Vietnamului de Sud, a căpătat, după 1975, ca semn de mulțumire, numele Ho Chi Minh City. Vietnamezii îl iubesc, public, mult pe Ho Chi Minh și, după ce îi afli povestea, s-ar putea să-l îndrăgești și tu, măcar puțin, fiindcă n-a fost unul dintre liderii aceia comuniști care trăiesc în lux, în vreme ce poporul se zbate în mizerie, așa cum poate că-ți închipui că s-a întâmplat, bazându-te pe amintirile despre comunism din România.
Ho Chi Minh a trăit modest. Când a venit la putere, a refuzat să stea în case luxoase sau să conducă mașini scumpe. În ciuda refuzurilor sale, aparatul de stat era chiar mai puternic decât liderul său și, așa se face că, pe alocuri, Ho Chi Minh a trebuit să accepte și niște mai maimuțăreală prezidențială, deși, după ce vezi coliba simplă în care și-a trăit o parte din viață, construită la cererea lui, o să înțelegi mai bine de ce omul chiar credea în ce propovăduia și trăia conform învățăturilor marxist-leniniste.
Cu toate că Ho Chi Minh și-a dorit să fie incinerat după moartea sa, iar cenușa și-a dorit să fie răspândită în nordul, centrul și sudul țării, asta nu s-a întâmplat. Ho Chi Minh, ca alți lideri comuniști care, înainte de toate, sunt simboluri, n-a scăpat de îmbălsămare și de-a fi expus în fața poporului care-l vizitează, obligat sau de plăcere, pentru a-și aduce omagiile. Vietnamul, dacă nu am spus încă, e republică socialistă, deci comunismul acolo e ideologia națională, chiar dacă într-o formă relaxată (au turiști, oamenii pot avea afaceri private, economia e de tip capitalist etc).
Tainele îmbălsămării au fost descifrate în anii 1960 de cei mai buni medici din Vietnam, care s-au dus să învețe meserie de la ruși. Rușii își arătaseră măiestria în treaba asta prin prin 1924, când a murit Lenin și prin 1953, când a murit Stalin. Gândiți-vă doar că trupul lui Lenin poate fi vizitat și azi în mausoleul dedicat de la Moscova. Ok, poate că, între timp, organele interne și creierul au fost scoase, deci practic tot ce ați mai putea vedea e carcasa, cu oase și mușchi, dar chiar și-așa, e și ăsta un talent.
Așa că, la moartea lui Ho Chi Minh în 1969, corpul său a fost îmbălsămat și pus la păstrare în clădirea Comitetului Central, ascuns de ochii lumii și de pericolele războiului care încă nu se încheiase. Apoi, după 1975, când pacea a binecuvântat în sfârșit pământul mult prea bombardat al Vietnamului, vietnamezii au construit un mausoleu pentru Ho Chi Minh, inspirat de cel al lui Lenin, și l-au depus pe fostul președinte acolo, să fie văzut de popor.
Acolo am ajuns și eu în anul de grație 2019, când m-am simțit fix ca-n Funeralii naționale, cel mai nou documentar a lui Serghei Loznița, pe care l-am văzut anul ăsta la Festivalul de Film Astra de la Sibiu. A fost o experiență destul de suprarealistă pentru mine și încă nu știu să vă zic dacă mi-a plăcut sau nu. Cred că, într-un fel, curiozitatea vizitatorului, a omului liber care poate să creadă în ce vrea s-a împletit cu imaginația lui ”cum ar fi fost să fiu aici pentru că sistemul mă obligă să fac vizita asta, deși, sincer, nu dau două cepe degerate pe treaba asta”. Adică, hei, nici măcar Ho Chi Minh nu și-a dorit să fie aici…
Alături de alți turiști și vietnamezi, adulți și copii veniți cu școala, ne-am aliniat la o coadă lungă, dar eficientă și-am așteptat să intrăm în mausoleu, apoi să ajungem în dreptul cutiei din sticlă în care stătea, ca și când dormea, Ho Chi Minh în uniformă sa de comandant militar. În mausoleu, pe trepte, soldați îmbrăcați în uniforme albe îți mai făceau semn, din când în când, să vorbești mai încet sau să nu mai vorbești deloc. Eu am primit semnul ”ciocul mic” de la toți, fără excepție, pentru că, efectiv, mi se părea caraghios tot acel moment. Cu ochii minții, vedeam imagini din documentarul despre care v-am spus mai sus și nu-mi venea să cred că, într-un fel, le trăiesc și eu.
Când, în sfârșit, am ajuns în dreptul lui Ho Chi Minh, m-am uitat la corpul lui preț de, probabil, două secunde. Deși îmi propusesem să-l examinez cu atenție pe omul care a avut o așa mare importanță pentru Vietnam, nu am putut să-l privesc, mi s-a părut indecentă expunerea lui acolo, mai ales că a fost împotriva dorinței lui. Am dat ocolul de rigoare în jurul postamentului flancat de alți doi soldați și-am ieșit val-vârtej.
Mauseoleul lui Ho Chi Minh, construit între 1973-1975, e-n centrul Ba Dinh Square, locul în care pe 2 septembrie 1945, Ho Chi Minh a citit Declarația de Independență prin care Vietnamul, azi o țară cu o populație de aproape 100 de milioane de locutiori, își obținea libertatea după al Doilea Război Mondial, când fusese sub ocupație japoneză.
În episodul viitor din călătoria mea în Vietnam o să-ți povestesc despre Ha Long Bay, un golf superb cu peste 3000 de insule și insulițe, unde am înnoptat pe un vas și unde am băut cocktailuri ieftine la ”Happy Hour”.
