Vă povesteam în textul de ieri despre prezența lui Esther Perel pentru a doua oară la Unfinished 2019, festivalul de idei care a avut loc la București între 26 și 29 septembrie, și despre faptul că prima ei apariție în acest context (pentru că au fost două) a avut loc alături de soțul ei, Jack Saul, care e, de asemenea, psiholog și care, printre altele, lucrează și cu veteranii de război și corespondenții care au transmis din zonele de conflict precum Afghanistan și Irak și care au suferit, sau încă suferă, de sindrom post-traumatic.
Poveștile pe care Jack Saul le-a adunat în 18 ani de practică și de discuții cu astfel de oameni au devenit artă, mai precis ele și-au găsit vocea către public prin instalația ”Moral Injuries of War”, care a avut debutul la București, în cadrul festivalului Unfinished. Asta pentru că ideea ei a luat naștere prin colaborarea cu Cristian Movilă, unul dintre organizatorii festivalului, care anul trecut a mers la New York, unde a fost intervievat de Saul cu privire la timpul petrecut de el, ca fotograf, în Afghanistan.
Instalația a plecat de la faptul că-n ultimii 18 ani, războaiele din Afghanistan și Irak au avut ca rezultat sute de mii de victime și au costat trilioane de dolari, fără ca, în timp, să se vadă vreo îmbunătățire a situației. E corect, deci, să ne întrebăm ce sens au acest războaie și ce beneficii aduc ele dacă, după aproape 20 de ani de la începerea lor, puține aspecte au fost îmbunătățite, dacă poate fi vorba de așa ceva.
În plus, civilii au de pătimit cel mai mult prin pierderea caselor, a proprietăților, a unei vieți normale și, în caz extrem, a vieții. Studiile arată, a spus Saul, că unde în războaiele de altădată 90% dintre victime erau soldați, în războaiele de azi, 90% dintre victime sunt oamenii obișnuiți, care au avut neșansa să se nască în aceste zone de conflict.
La ce se referă ideea de ”moral injury” (rană morală)? La faptul că, aflați în aceste zone de război, soldații, corespondenții și alți martori sunt părtași la atrocități greu de imaginat, care-i marchează pe viață și care le distruge înțelegerea fundamentală a binelui și a răului. În război, aceste valori fundamentale pentru om sunt răsturnate și devin niște noțiuni care-n practică nu își mai găsesc locul. De aceea, în rândul veteranilor din armata SUA au loc, în medie, 20 de sinucideri pe zi, spune Saul, pentru că, reîntorși acasă și la viața de zi cu zi, acești oameni, profund marcați de ce au trăit, nu mai pot să își revină și să se readapteze la traiul banal.
Ilustrație de Hector Casanova/ Kansas City, SUA
Instalația oferă, deci, voce acestor veterani și corespondeți care, adesea, fac față stresului singuri, deși Saul susține că războiaiele din ultimii ani, desfășurate sub ochii noștri, sunt o responsabilitate colectivă și că împreună suntem nevoiți să împărtășim povara rușinii și a vinovăției pentru ele, mai ales că le-am privit cu toții, adesea, ca pe niște filme, din liniștea caselor noastre, la televizor, detașându-ne complet de ele, ca și când ar aparține altor lumi. Astfel că, spune Saul, tot împreună trebuie să regăsim conexiunea, speranța și posibilitatea vindecării colective, spiritual și moral.
Astfel, la Unfinished, am experimentat audio poveștile unor veterani, corespondenți de război și cetățeni care trăiesc în aceste zone de conflict, într-un spațiu închis, alcătuit din pereți înalți din carton, în care domina o lumină difuză, roșiatică. Am avut sentimentul că, la un anumit nivel, creatorul a încercat să redea, minimal, o zonă de război, adică un spațiu atemporal, în care adesea nu mai ai niciun fel de reper fizic, un loc pustiit în care oamenii umblă ca niște zombie, dominați de frică și incertitudinea zilei de mâine pentru familia lor, dacă aceasta mai există, și pentru ei înșiși.
Am extras câteva idei din poveștile pe care le-am auzit în cadrul instalației, mai ales că, înainte de a pătrunde în acel spațiu, erai invitat să îți notezi reacțiile și alte gânduri în legătură cu cele auzite:
- războiul e inutil
- ca soldat, ți se induce ideea eroismului, a faptului că mergi în zone de conflict în numele țării din care faci parte, ca s-o aperi; ajuns acolo, nu mai știi exact care e scopul tău în acest război, ești în pericol tot timpul și îți e teamă pentru viața ta
- nimic în război nu e ceea ce pare, lumea îți e dată peste cap când realizezi că un copil cu o armă în mână s-ar putea să fie inamicul; cum să tragi într-un copil?
- în război, orice e posibil, copiii sunt nevoiți să lase în urmă părinți bătrâni și bolnavi despre care știu că vor muri
- unii oameni sunt adevărați călăi cărora le place să tortureze; între a împușca un om pentru a-i curma rapid suferința și a-l tortura astfel încât să aibă o moarte lentă și dureroasă, mulți aleg al doilea scenariu; de ce?
- în război, jurnaliștii au început să se simtă ca niște marionete care trebuie să urmeze liniile de PR ale armatei americane; armata americană vrea să inducă poporului său ideea că fiecare război în care a intrat (pe care l-a pornit) e justificat și e pentru a-i apăra; oamenii încep să se îndoiască de necesitatea războaielor și, în orice caz, nu prea mai cred că motivul existenței lor e pentru protecția națiunii
- războaiele sunt politice și sunt politică.
Jack Saul
Am ascultat poveștile din cadrul instalației timp de 20 de minute. Franchețea oamenilor care le spun e tulburătoare, iar faptul că trebuie să trăiască cu imaginile și sentimentele pe care acestea le strânesc prin simpla lor reamintire e dureroasă chiar și ca ascultător. Prin intermediul empatiei îți dai seama că de oricâtă terapie ar avea parte acești oameni, viețile lor nu vor mai fi niciodată la fel. Once you’ve seen it, you can’t unsee it.
