O mână de ajutor face cât o mie de cuvinte

by Andreea Vasile

Prima dată când a trebuit să ajut pe cineva aflat în suferință a fost când aveam 11 ani și bunica a făcut infarct. Eram amândouă acasă, ea dădea niște roșii prin mașina de tocat să facă bulion, iar eu mă pregăteam să mă duc până la mama la serviciu, deja aveam niște trasee la vârsta aceea pe care le puteam face singură. Dintr-o dată bunicii i s-a făcut rău. Am ajutat-o să se întindă în pat, apoi, la rugămintea ei, am sunat la Salvare, am sunat-o pe mama la serviciu, apoi am cerut și ajutorul unei vecine. Să cer ajutorul îmi e ușor acum și e una dintre lecțiile învățate de la bunica: dacă nu știi ceva, întreabă, dacă nu poți să faci ceva, cere ajutorul! În ciuda eforturilor medicilor, bunica a murit în următoarea noapte la spital. A dispărut din viața mea brusc, o durere pe care am înțeles-o abia mai târziu, căci o interiorizasem.

Cred în bunătate, în atenție, în a face bine, în a fi prezentă și, mai ales, în acțiune. Cred că a acționa atunci când situația o cere face cât o mie de cuvinte și e mai important decât toată teoria despre ce înseamnă să îți ajuți aproapele. Și mai cred că întâmplările vieții te încearcă mai mult decât orice idee despre ceva ce s-ar putea întâmpla la un moment dat, iar tu vei fi chemat să arăți ce și cât poți. Așa că, oricât de bogată ar fi imaginația noastră și oricât ne-am pregăti în mintea noastră pentru momentele hardcore ale vieții, când ele vin, n-arată niciodată ca la televizor, realitatea e, uneori, cu mult mai crudă.

Acestea fiind spuse, de când a început anul 2020, am fost pusă în fața a două situații-limită cărora cred că le-am făcut față cu brio. Nu vi le povestesc ca să mă aplaudați, ci ca să vă arăt de ce intuiția și acțiunea pot salva, la propriu, vieți. Sunt un om implicat în viață, am încredere în viață și cred că prin exemplul personal putem să dăm și altora încredere să își asculte inima, să fie atenți la ce e în jurul lor, să acționeze, să nu fie indiferenți ori ignoranți, atunci când pot fi o șansă în viața cuiva.

Prima astfel de poveste a avut loc pe 1 ianuarie, era chiar prima zi a anului 2020 și eram împreună cu doi prieteni într-o mașină. La un moment dat, în zona Cotroceni, aproape de Facultatea de Educație Fizică și Sport, pe trecerea de pietoni, văd un om care se ținea de burtă și care mergea aplecat, se deplasa foarte greu și e clar că avea probleme. Am rugat șoferul să oprească imediat mașina să mă duc să văd ce are omul. A oprit-o oarecum în mijlocul drumului, iar eu am alergat spre trotuar până când l-am ajuns pe tip din urmă. L-am întrebat dacă e ok și mi-a spus că trebuie să își facă insulina, dar că nu are apă plată la el (mi-a explicat de ce îi trebuia, dar nu mai știu explicația). Mi-a spus că a aflat o veste foarte proastă, că chiriașa l-a anunțat că trebuie să părăsească apartamentul unde stătea în câteva ore, dar că el și-a dat ultimii bani pe medicamente și nu are cu ce plăti.

Nu vă mint, primul meu gând a fost, ”stai să vezi că acum îmi cere bani.” L-am întrebat cu ce îl pot ajuta. Era foarte agitat și supărat și îi dăduse și sângele pe nas. Mi-a zis să îi țin rucsacul din care a scos o trusă întreagă cu seringi și insulină. Între timp, mi-am rugat prietenii să caute apă plată la vreun magazin. I-am ținut trusa, timp în care omul și-a pregătit injecția și și-a făcut insulina în burtă, cu mine de față. Tremura. L-am întrebat dacă nu vrea să chem Salvarea și a spus că nu are ce să-i facă Salvarea, trebuie să găsească soluția singur. Între timp au venit prietenii mei cu apa, tipul a folosit-o și cu restul l-am ajutat să se spele pe față. Și-a strâns rucsacul și a zis că vrea să rămână acolo, să își tragă sufletul și să se gândească la ce are de făcut.

I-am respectat dorința și, deși îmi părea rău pentru el, mi-am dat seama că nu pot să fac mai mult decât făcusem. Mi-a spus că i-am salvat viața, că i se pare incredibil că pățește așa ceva în prima zi a anului, dar că trebuie să găsească puterea să acționeze. Pe lângă situația medicală punctuală care m-a impresionat, mi-am dat seama că sunt față în față cu un om pentru care nu pot să fac mai mult, asistam la situația cuiva care era pe cont propriu și care trebuia să găsească singur un răspuns la o problemă pe care o avea.

A doua poveste a avut loc cu câteva ore în urmă și aceasta e cea care m-a făcut să scriu acest text. Pornisem din casă spre Piața Romană. De obicei iau autobuzul din fața părculețului de la Piața Dorobanți, dar azi am zis că îl iau de la stația următoare, care e după Liceul IL. Caragiale. Nu fac aproape niciodată asta, dar azi așa a fost să fie. După ce am trecut de liceu, pe următoarea stradă am văzut un bărbat căzut pe trotuar, cu pantalonii în vine, iar lângă el era caca. Îmi pare rău că imaginea e așa explicită, însă așa l-am găsit. Situația arăta greu de îndurat, însă am tras aer în piept și m-am dus spre el. M-am așezat pe vine și l-am întrebat dacă mă aude. A zis că ”da”. L-am întrebat dacă are nevoie de o salvare, a zis ”da.” L-am întrebat dacă i s-a făcut rău, dacă are probleme cu inima. A zis ”da”. Nu am vrut să îl mișc ca să nu îi fac mai mult rău.

Între timp, lângă mine, a venit un alt domn și l-am rugat să sune la 112, ceea ce a făcut imediat. Bărbatul căzut părea că își revine și mă tot ruga să îl ajut să se ridice ca să-și ridice pantalonii. Era conștient de ce se întâmplase. Avea în mână șervețele, iar pe mâini caca. După ce domnul a sunat la 112, i-am spus ce își dorește bărbatul căzut și i-am propus să îl ridicăm puțin împreună, sugerându-i să îl luăm noi de brațe pentru a-l stabiliza. Am reușit să îl sculăm astfel încât bărbatul să-și tragă pantalonii. Tot repeta că îi e rușine și l-am înțeles, l-am asigurat că nu e nicio problemă!

L-am rezemat de un gard, apoi i-am dat niște șervețele umede să se șteargă pe mâini. Domnul care era cu mine a trebuit să plece că avea o urgență și am rămas cu bărbatul căzut până când a ajuns Salvarea, în vreo 7-10 minute. L-au preluat pe bărbat, care, între timp, îmi povestise că are probleme cu ficatul și că i se face mereu rău, apoi asistentul de pe ambulanță a completat fișa cu declarația mea despre cum l-am găsit în timp ce un altul a început să îl stabilizeze în ambulanță. Mi-a mulțumit și mi-a spus că asta e tot, că îl vor duce la spital. Eu mi-am continuat drumul și, câteva minute mai târziu, am văzut ambulanța trecând pe lângă mine spre spitalul de urgență Floreasca, aflat la circa 3-4 minute de unde eram.

În timp ce așteptam ambulanța, bărbatul căzut a început să plângă fiindcă a crezut că nimeni nu se va opri să-l ajute având în vedere starea în care era. I-am spus să nu-și facă griji fiindcă tuturor ni se pot întâmpla cele mai neașteptate situații și că asta e viața. Și chiar așa e, nimeni nu cred că își imaginează dimineața când pleacă din casă că cineva îl va găsi trântit pe trotuar, cu pantalonii în vine și cu șervețele cu caca lângă el.

Cele două povești sunt două exemple mici despre situațiile nenumărate la care putem fi martori, dar mai ales ajutoare, zilnic. Sunt exemple dificile, însă nu doar astfel de exemple există, ci ele pot fi ușoare, să ajutăm o doamnă în vârstă să își urce plasa cu alimente în autobuz, să conducem pe cineva până la o adresă aflată în apropiere atunci când nu se descurcă sau să avem răbdare să răspundem la o întrebare chiar și când ne grăbim undeva foarte tare. Să ne ascultăm mai mult inima și intuiția și mai puțin mintea și prejudecățile. Contează enorm să fim prezenți, să facem exercițiul papucilor altui om cu adevărat, nu doar ca pe o joacă de tip ”ce-ar fi dacă…”, ci onest să ne imaginăm cum ar fi să fim noi în situații care, în aparență, par atât de trase de păr încât ni se par ireale.

Ce mi-am dat seama despre mine după aceste două momente? Și le mențonez pe astea că-s cele mai recente, căci de-a lungul timpului am mai asistat și intervenit la multe altele. Că am sânge rece și că pot acționa sigură pe mine în situații grele. Ce aș recomanda cuiva care citește acest text și spune, ”eu nu aș avea nerv să fac așa ceva?” Să nu renunțe la omul aflat în dificultate și să plece, să rămână acolo și să facă ce poate, să ceară ajutorul în jurul său pentru că, cu siguranță, cineva i se va alătura și, împreună, pot să facă ziua unui om mai bună!

0 comment

You may also like

Leave a Reply

%d bloggers like this: