Proiectul video ”Oamenii dreptății” îți arată câteva dintre cele mai importante aspecte ale justiției din România prin ochii câtorva specialiști din domeniu.
În România, subiectul justiției naște multe pasiuni. Îndoiala care plutește asupra unui domeniu vital pentru orice societate a transformat justiția română într-o temă de discuție despre care aproape fiecare are câteva ceva de spus. De la schimbări continue la care e supusă până la sentimentul pe care mulți îl au că e coruptă, adesea ne simțim în ceață și descoperim că, de fapt, nu știm prea bine care-i treaba cu ea.
Am vorbit despre problemele și provocările justiției din România cu Veronica Sîrbu, care este judecător din 2012 și unul dintre inițiatorii proiectului ”Oamenii dreptății”. În filmul de 55 de minute (sau 15 episoade separate), jurnalista Liana Alexandru e în dialog cu specialiști din domeniul justiției și află cum e viața lor profesională. În acest fel, spectatorii pot să vadă ce anume din ceea ce cred ei despre ce este și cum se face justiția în România e adevărat și ce anume e diferit.
Când ți-ai dorit prima dată să devii judecător și de ce te-a atras această meserie?
În ultimul an de facultate. Nu a fost o atracție directă față de profesie în sine, cât mai degrabă o alegere prin eliminarea celorlalte profesii juridice. M-am gândit cum sunt eu ca structură și mi-am dat seama că, în orice situație conflictuală la care am asistat, eram preocupată de a vedea adevărul și mai puțin să iau apărarea cuiva apropiat dacă n-avea dreptate. Neplăcându-mi nici penalul, au fost eliminate automat posibilitățile de a fi avocat sau procuror. Am vrut să încerc, m-am gândit că, dacă nu-mi place, o să fac altceva apoi. Dar până acum simt că mi se potrivește foarte bine.
Cum ai devenit judecător? Care e procesul prin care un om ajunge să facă ce faci tu?
Sunt două căi, în ambele variante trebuie să termini Dreptul. În prima opțiune, faci 2 ani Institutul Național al Magistraturii (INM), practic “școala de magistrați”, și pentru judecători și pentru procurori, unde faci și foarte multă practică pe lângă un magistrat deja în funcție. Eu asta am făcut, la fel ca majoritatea colegilor mei de la birou. A doua opțiune e să lucrezi într-o profesie juridică timp de 5 ani: grefier, avocat, polițist, consilier juridic etc. Dai un examen și apoi ești judecător.
Ce îți imaginai despre meseria ta când era doar o dorință și ce ai aflat despre ea când ai început s-o practici?
Îmi imaginam că e foarte mult ca-n filme. Că stai foarte mult la fiecare caz și ai foarte mult timp să-l întorci pe toate părțile, că fiecare caz are un potențial de a schimba societatea, așa cum vedeam în Ally Mcbeal (râde). De îndată ce am intrat la facultate și INM, am aflat că nu e chiar așa, majoritatea cazurilor sunt destul de tehnice și oarecum repetitive, fără lucruri senzaționale sau spectaculoase, dar pentru omul respectiv, care vine în fața ta, cazul lui va fi întotdeauna cel mai important.
Realitatea este însă că ne confruntăm în sistem cu foarte multe lipsuri, resurse umane și materiale, care fac de multe ori procesul să se desfășoare greoi
Pentru mulți, judecătorul de tip american a fost mereu o fantezie: ce mișto stă el și ascultă ce au de spus avocații și restul părților implicate, apoi, mânat de inteligență, empatie, echilibru, ia decizia aia dreaptă și totul se termină cu bine. Tu ai avut fantezia asta? Cum e însă realitatea în România?
Am avut-o, da (râde). Îmi place să cred că lucrurile nu sunt chiar așa de departe la nivel de principii. Realitatea este însă că ne confruntăm în sistem cu foarte multe lipsuri, resurse umane și materiale, care fac de multe ori procesul să se desfășoare greoi și părțile dintr-un proces să-și muleze comportamentul după condițiile logistice, iar nu invers – termene lungi din lipsă de timp, personal și săli concrete unde să se desfășoare ședința, arhive înguste unde trebuie să-și consulte dosarul, în lipsa unei digitalizări generalizate etc.
De ce justiția în România naște atâtea pasiuni? De ce e un domeniu de care, la fel ca-n cazul Poliției, Jandarmeriei, sistemului de educație sau sănătate, se îndoiește majoritatea, dar majoritatea și are nevoie de el, să creadă în el?
Naște multe pasiuni tocmai pentru că e un subiect important pentru societate, la fel ca educația sau sănătatea. Ar fi mai mulți factori, cred. Ideea de corupție generală înrădăcinată cumva în mentalul colectiv, care stârnește interes pentru astfel de cazuri, mediatizarea intensă a multor cazuri, fie de corupție, fie de omor sau implicând copii, măsuri luate de Guvern sau Parlament care au stârnit controverse și au determinat cetățenii să-și dorească să fie mai informați etc.
Eu am multe cunoștințe care ori s-au înscris la Facultatea de Drept în ultimii ani, ori citesc constant și se infomează despre Justiție pentru că vor să înțeleagă ei singuri și să nu se simtă manipulați de diverse interese.
De fiecare dată când în presă este prezentat un caz cu care majoritatea oamenilor rezonează, cred că e normal ca oamenii să reacționeze și să vrea să știe mai multe, să dezbată, să urmărească respectivul caz, pentru a-și face o idee despre cum funcționează instituțiile în țara în care trăiesc.
Ce este dreptatea pentru tine?
Fiecărui cetățean să i se respecte drepturile și toți să fim egali în fața legii, să nu conteze câți bani sau ce funcții avem pentru a ni se respecta drepturile.
Și ce este dreptatea pentru judecători? Există o definiție comună a ei pentru practicanții acestei meserii?
Cuvântul ”dreptate” în sine nu e o noțiune juridică neapărat, nu există o definiție. Cred că fiecare coleg caută să respecte legea și să ofere o soluție echitabilă părților din dosar.
Spune-mi trei măsuri pe care tu le-ai lua pentru o justiție mai bună, mai funcțională, mai eficientă.
Aș muta instanțele și parchetele în sedii adaptate nevoilor cetățenilor – spațioase, curate, dotate cu calculatoare performante.
Aș digitaliza cât mai mult procedurile, pentru a evita consumul nenecesar de hârtie și pentru a evita ca oamenii să se deplaseze la o instanță doar pentru a-și vedea dosarul, putând să-l consulte online, cu user și parolă. Este un sistem deja implementat la anumite instanțe, se fac demersuri acum și în București, sper să devină regulă la nivel național cât mai curând.
Aș dubla numărul grefierilor și aș investi în pregătirea acestora, oferindu-le mai multe atribuții, pentru că o parte importantă din timpul unui judecător este ocupat cu lucruri administrative – să verifice dacă cererile sunt făcute corect legal, dacă sunt plătite taxele, dacă partea are venituri suficiente să plătească taxa etc. Sunt lucruri care pot fi făcute de orice jurist bine pregătit și care pot fi doar supravegheate de judecător, eliberându-i acestuia din urmă timpul pentru a se ocupa de partea cea mai importantă a activității: să analizeze cazul, să se documenteze și să pronunțe o soluție corectă.
Cum a luat naștere proiectul ”Oamenii dreptății” și de ce a apărut el?
Ideea ne-a venit în octombrie 2018, uitându-ne la un serial-documentar în care erau intervievați judecători olandezi, “Privind în suflet”. I-am ascultat vorbind despre viețile și profesiile lor și la final am simțit că înțelegem mult mai bine realitățile cu care ei se confruntă. Ideea filmului nostru a venit foarte natural, ne-am spus, “Noi de ce n-am face asta în România? Sunt foarte multe mituri despre profesiile noastre și ar fi de folos ca oameni să afle și alte lucruri decât ce se vede la știri”.
Cine sunt cei 13 oameni ai dreptății din materialele voastre video și de ce i-ați ales pe ei? Cu siguranță mulți nu arată ca niște oameni ai justiției cu care majoritatea e obișnuită de la TV: sunt tineri, fashionable, cu mulți poate te-ai întâlni la festivalurile de muzică vara asta …
Da, sunt șanse mari chiar (râde). Cei 13 suntem toți membri Lideri pentru Justiție, o comunitate de aproximativ 200 de oameni, absolvenți ai acestui program de leadership, care aniversează 10 ani în 2019.
Nu a fost o selecție propriu-zisă, împreună cu Doru Toma, coordonatorul programului, am lansat un call pe grupul Facebook al comunității, în sensul de “facem acest proiect, cine vrea să participe la interviuri?”. Și toată lumea care s-a înscris a participat în proiect.
Care sunt temele de discuție din videoclipuri și de ce au fost ele alese?
Proiectul este de fapt un film mare, de 55 de minute, cu care facem proiecții prin țară și îl folosim ca material de discuții despre justiție cu publicul prezent. Pentru cei care nu ajung la proiecții sau care nu o să aibă răbdare să vadă filmul mare când o să fie disponibil online, ne-am gândit să-l “secționăm” în 15 bucăți, mai prietenoase ca durată cu consumatorul online.
Temele nu au fost prestabilite, ci au reieșit din întrebările puse de Liana Alexandru, cu care au discutat înainte ideea proiectului, de umanizare a justiție, de prezentare a oamenilor din spatele sistemului. Având în vedere conceptul serialului olandez, ne gândeam că întrebările vor fi din registrul respectiv – cum arată jobul tău, ce-ți place, ce nu-ți place – dar a fost la aprecierea exclusivă a Lianei Alexandru ce întrebări concrete a pus.
Vrem să ajungem la non-juriști, pentru a le arăta fețele cumva nevăzute din justiție, dar cu care este foarte probabil să se întâlnească atunci când au o problemă
Până la urmă, ce trebuie să înțeleagă publicul care le vede și cine e publicul căruia voi vă adresați, de fapt? Cum ajung aceste videoclipuri la ei?
Când ne-au mai întrebat persoane din PR care e publicul nostru țintă, am răspuns oarecum naiv și nefamiliarizați cu domeniul: “toți” (râde) Ca să reduc aria foarte puțin, vrem să ajungem la non-juriști, pentru a le arăta fețele cumva nevăzute din justiție, dar cu care este foarte probabil să se întâlnească atunci când au o problemă. Filmul ajunge la ei fie prin intermediul proiecțiilor pe care noi le organizăm în București și în țară, fie online, pe rețelele de socializare unde noi îl împărtășim.
Am vrea să înțeleagă că angajații din justiție sunt oameni la fel ca ceilalți, iar nu acești eroi care salvează lumea sau o distrug atunci când greșesc. Sunt ca majoritatea oamenilor, care muncesc din greu, străduindu-se să facă lucrurile cât mai bine. Pe lângă asta, am vrea ca oamenii să înțeleagă și niște concepte din justiție, cum ar fi ideea de adevăr judiciar, sau provocările cu care ne confruntăm în ce privește lipsurile materiale și infrastructura. Să înțeleagă de ce un proces durează câțiva ani sau de ce uneori există diferențe de opinie între judecători pe cazuri aparent identice.
Ce s-a întâmplat până acum cu proiectul, pe unde l-ați plimbat și ce crezi tu că a adus el diferit până în acest moment?
Am avut proiecții în București, Chișinău, Iași, Sfântu Gheorghe, Craiova, Râmnicu Vâlcea și am ajuns la aproximativ 1000 de oameni, ca public prezent, filmulețele online având zeci de mii de vizualizări. Urmează proiecții și discuții la Timișoara, la festivalul de film de la Râșnov, Constanța, Bacău, Piatra Neamț, ASTRA Film de la Sibiu și la facultățile de drept în octombrie.
Cred că aduce diferit posibilitatea oamenilor de a pune întrebări deschis și de a-și verifica niște convingeri formate de la TV.
Anul trecut am fost foarte neplăcut suprinși când, la o astfel de vizită a copiilor la instanță, o colegă i-a întrebat cine face legile, încercând să le contureze o idee asupra sistemului de justiție de ansamblu. Copiii au răspuns în cor, râzând, “Penalii!”
Tu mergi mult prin țară să vorbești despre justiție și cu copiii și adolescenții. Cum e experiența asta și ce îi interesează pe tineri să afle? Ce crezi tu că e important să afle despre justiție?
Eu nu atât de mult în ultimii ani, mai mult colegii mei de la Respect Education Academy, proiectul de educație juridică al comunității noastre. Acum 4 ani am ținut ateliere de educație juridică prin țară. În ultimul an am organizat mai mult vizite la instanță cu clase de gimnaziu sau m-am dus în București la orele de dirigenție ale copiilor.
Copiii redau foarte mult ceea ce aud în jur, la părinți sau la TV. Anul trecut am fost foarte neplăcut suprinși când, la o astfel de vizită a copiilor la instanță, o colegă i-a întrebat cine face legile, încercând să le contureze o idee asupra sistemului de justiție de ansamblu. Copiii au răspuns în cor, râzând, “Penalii!”, spre șocul nostru și al câtorva părinți și profesori prezenți. Nu de puține ori copiii au o atitudine în sensul că oricum nu contează ce învață, contează pe cine o să cunoască și să facă bani rapid sau că abia așteaptă să termine liceul pentru a putea pleca din țară…
Așa că am constatat de multe ori că ei sunt interesați să afle despre lucruri pe care le aud în jur: uneori întreabă de cazuri concrete, ne întreabă dacă luăm mită, sunt interesați de internet și cum îl pot folosi în siguranță. Cei mici, de 9-10 ani, pun mai mult întrebări legate de cine pe cine arestează, cum te-ai hotărât să fii judecător și foarte mult pe zona de divorțuri.
Aș vrea să înțeleagă bine mecanismele din justiție, să știe care le sunt drepturile și obligațiile și că nu sunt prea mici pentru a face o schimbare și a lua atitudine atunci când văd o nedreptate, să se ducă la părinți, la profesori etc. Celor mici le vorbesc, printre altele, despre internet și pericolele rețelelor de socializare, celor mai mari inclusiv despre importanța dreptului de vot.
În ochii justiției, nu contează că un lucru s-a întâmplat în realitate, dacă el nu poate fi probat
Ce ar trebui să înțeleagă oamenii despre justiția din România? Cum e ea în 2019 și care e viitorul pe care tu-l vezi?
Oamenii trebuie să înțeleagă că justiția independentă este vitală pentru orice societate, în caz de orice fel de neînțelegere, dacă oamenii nu ajung la un consens, se poate ajunge în instanța de judecată și atunci este esențial să știi că judecătorul din fața ta e preocupat doar de a afla adevărul și nu de ce funcții și relații ai tu sau adversarul tău.
În prezent, cred că oamenii din sistem se străduiesc să ofere un serviciu bun celor care vin în instanțe și parchete, dar realitatea este că, din punct de vedere al infrastructurii, sistemul nu este foarte modern – nu este digitalizat, spațiile în care oameni vin să-și vadă dosarele și în care noi lucrăm sunt improprii etc.
Despre sistemul judiciar în sine mi-ar plăcea ca oamenii să mai înțeleagă și că judecătorul (sau procurorul) nu este ubicuu, nu este peste tot și nu știe absolut tot. El sau ea nu se poate baza decât pe probele din dosar. În ochii justiției, nu contează că un lucru s-a întâmplat în realitate, dacă el nu poate fi probat. De asta și partea mea preferată din film este cea în care se vorbește de adevărul judiciar și de adevărul obiectiv, mulți oameni mi-au spus că nu știau despre asta.
În viitor văd justiția ca fiind foarte modernă din punct de vedere al infrastructurii, fiind foarte digitalizată și oferind oamenilor soluții rapide, astfel încât acestora să li se rezolve problemele într-un timp util și fără ca aceștia să facă prea multe drumuri, să stea la cozi sau să aștepte ore întregi în sălile de judecată.