Pe 23 mai 2019, la ora 6.50 dimineața, pe ruta nordică, dinspre Tibet, cu oxigen suplimentar și însoțită de un Sherpa, Otilia a atins cel mai înalt vârf din lume, de 8.848m.
Finanțistă, matematiciană, ciclistă, alpinistă, marinar amator, câteodată scriitoare și, de la începutul acestui an, prima femeie din România care a reușit să escaladeze cel mai înalt vârf din lume, Everestul. Otilia Ciotău, de 38 de ani, a avut un vis și, cu mult antrenament și încredere, l-a dus la capăt. ”Sunt un om care visează mult,” spune ea.
Otilia locuiește în Washington D.C., SUA, unde lucrează la Banca Mondială, însă e originară din Suceava. A crezut mereu în steaua ei norocoasă și-n muncă. ”Visul te împinge dincolo de zona de confort și te ajută să explorezi teritorii – atât în interiorul tău, cât și în exterior – care ar rămâne altfel necunoscute,” explică Otilia, care a realizat ascensiunea pe Everest pentru a-și demonstra că poate să facă asta, dar și pentru a le încuraja pe fetele și femeiele de pretutindeni că, orice își propun, pot reuși, și că nu au nevoie de niciun fel de permisiune pentru a face orice își doresc.
Am vorbit cu Otilia Ciotău despre cum a luat naștere visul ei, despre cum s-a pregătit pentru el și despre ce a însemnat să urce până la 8.848m, cu patru coaste fracturate și-un ghid indiferent. ”În viață te confrunți în permanență cu urcușuri și coborâșuri și este în regulă să fie așa,” crede Otilia.
Când ți-a venit ideea de a urca pe cel mai înalt vârf al lumii, pe Everest?
Chiar dacă nu erau munți în apropierea orașului în care am crescut, jocul meu preferat când eram copil era să „escaladez”. De ce? Pentru că mă atrăgea atât provocarea de a ajunge sus, cât și perspectiva diferită pe care o aveai de acolo. De fiecare dată când ajugeam sus, vârtejul de gânduri dispărea în mod magic și puteam să fiu în armonie cu mine, natura sau orașul. Așa că am găsit o metodă să urc în fiecare copac și aproape pe fiecare clădire din cartier, chiar după ce vecinii care m-au zărit, mi-au alertat părinții, care mi-au interzis total acest tip de joc.Aveam paisprezece ani când am citit despre Constantin Lăcătușu, primul român care a urcat pe Everest. Trecusem de vârsta cu urcatul în copaci și citeam tot mai mult despre munți, așa că știrea cu prima ascensiune a unui român m-a făcut să visez să ajung acolo într-o zi. Am ajuns să fac liste după liste cu munții pe care urma să-i escaladez. Toate listele începeau cu același nume, Everest. Cum în familia mea majoritatea timpului era dedicat studiului științelor exacte, iar sportul și timpul petrecut în natură erau neglijate aproape total, m-am gândit că e imposibil pentru mine să ajung vreodată acolo. Ce nu am știut atunci, dar am aflat mai târziu, este că, studiind matematica și concentrându-mă pe rezolvat probleme dificile, îmi antrenam de fapt mintea și voința și că acest tip de antrenament era la fel de important pentru o expediție pe Everest ca antrenamentul fizic.
Otlia Ciotău a avut un vis și l-a îndeplinit
De ce ți-ai dorit să urci pe Everest în condițiile în care nu ești alpinistă profesionistă și nici sportul, așa cum spui, n-a făcut parte din viața ta pentru multă vreme?
Am pus visul cu urcatul pe Everest deoparte pentru mulți ani ca să studiez finanțe și matematică și să construiesc o carieră. Până când, într-o zi, în timp ce lucram la un proiect care este foarte aproape de sufletul meu, am înțeles că a venit momentul ca visul meu să fie scos de la naftalină. Proiectul despre care vorbesc este “girl empowerement” și urmărește încurajarea fetelor și femeilor tinere în construirea încrederii în sine pentru a avea curajul de a visa la lucruri mari și a porni în îndeplinirea acestor vise. Visul meu era un fel de “frumoasa din pădurea adormită” și se treazea la viață după mai bine de douăzeci de ani. Acum lucrurile erau diferite pentru că eram o persoană sportivă și petreceam mult timp în aer liber, pe bicicletă sau colindând pe culmile din parcul național Shenandoah. M-am gândit că dacă reușesc să îndeplinesc un vis care mi s-a părut imposibil pentru douăzeci de ani, fetele care vor auzi povestea mea nu vor lăsa atât de mulți ani să treacă fără a încerca să își îndeplinească visele care lor li se par imposibile.
Ce înseamnă pentru tine ”girl empowerment”? De ce a fost important să dai ascensiunii tale o valoare simbolică ?
“Girl empowerment” pentru mine înseamnă să ajuți o fată să înțeleagă ce resurse nebănuite are la dispoziție înăuntrul ei. De ce este important pentru mine să încurajez fetele să aibă încredere în ele și să lupte pentru a deveni cine își doresc de fapt să fie? Pentru că, pentru mult timp în copilărie, mi-a lipsit încrederea de sine. Nu determinarea sau curajul, ci încrederea în șansele de reușită a ceea ce voiam de fapt să fac și să devin. Suntem tentați să credem că cineva care a reușit în viață a fost întotdeauna un învingător și a avut la dispoziție circumstanțele favorabile pentru a reuși. Dar lucrurile nu stau tocmai așa, din contră. Ascultând istorisiri ale femeilor care au eșuat de multe ori înainte de a reuși, în ciuda șanselor aproape de zero, m-a făcut să mă îmbarc în proiecte dificile și să le duc, de multe ori, cu succes la bun sfârșit. De aceea, m-am gândit că pot să îmi împlinesc visul „imposibil” și să inspir la rândul meu, dând înapoi societății ceva din “înțelepciunea” la care am avut acces acum mai bine de douăzeci de ani.
Suntem diferiți, și pe unii dintre noi ne motivează mai mult ce putem să facem pentru alții decât ce putem să facem pentru noi pentru că e important și pentru că are altă semnificație. Dacă aș fi încercat să urc pe Everest numai pentru a-mi urma visul, poate aș fi renunțat la ascensiune încă din tabăra avansată, chiar mai devreme. Știind că nu urc numai pentru mine, ci pentru a inspira cine știe câte fete să aibă încredere în sine și să îndrăznească chiar dacă simt că e imposibil, m-a ajutat să continui să urc chiar atunci când condițiile au fost foarte potrivnice. De multe ori aveam lacrimi în ochi pentru că rucsacul greu făcea cele patru coaste fracturate să se deplaseze, dar am continuat să urc, spunându-mi că durerea e pentru câteva săptămâni, pe când reușita – dacă are loc – va dăinui pentru totdeauna și va inspira cine știe câte alte reușite.
Citește interviul integral pe site-ul Red Bull, acolo unde l-am publicat.
