Tata si mama in vacanta recenta din Tunisia
Asemenea lui Carlsberg, parintii mei sunt probabil cei mai buni parinti din lume. Serios, nu exista mai bine de atat si dovada cea mai buna sunt eu (sau…?! :). In fine, ideea este ca parintii mei au facut un lucru pe care foarte putini parinti si, in general, oameni il fac pentru ceilalti: au avut incredere in mine. Nu imi amintesc, in nicio clipa, sa mi se fi tinut predici de tipul “dar stiu eu mai bine ce si cum”. Nu. Parintii mei n-au pretins niciodata ca stiu ce este mai bine pentru mine si nici nu s-au dat de ceasul mortii sa se puna-n papucii mei si sa vada ce i s-ar potrivi fiicei lor. M-au lasat in pace. Si pacea asta a adus altceva bun: o minte linistita. Singurul lucru pentru care m-au antrenat, literalmente, a fost ironia. Asta a fost cu precadere tata. Mama avea si ea o grija: sa nu fiu intr-un grup de oameni si sa nu stiu sa fac ce faci ei. Sa joc tenis, sa inot, sa joc volei etc. Mama a fost in echipa de baschet a facultatii si o fire activa in the young years. Asa ca, copil fiind, m-a pus sa fac de toate in ceea ce priveste miscarea. Acum poate fi bucuroasa. Intr-un grup de oameni, n-o sa stau pe bara.
Dar, ca majoritatea parintilor, si ai mei si-au dorit sa ma fac ceva anume in viata asta. Sigur, au incercat sa ma puna pe caile respective inainte sa implinesc 10 ani, insa, cum s-ar spune, nu s-au lipit de mine. Acum, am acelasi scenariu pentru, poate, copiii pe care intr-o zi ii voi avea si anume sa faca sport de performanta. Tata si-a dorit sa ma fac jucatoare de tenis. Cred ca am facut toate cursurile de tenis posibile si, din aceeasi dorinta ca fiica-sa sa faca performanta, aveam rachete la zi. Ma trezeam la 7 dimineata, ma duceam la teren, jucam. Dar in inima mea, bucuria pentru ce faceam nu prea exista. Tata se uita la TV la meciurile de tenis si mi le arata pe Monica Seles sau pe Stefi Graf si se uita la mine cu ochi luminosi. Stia el ca poate o sa fiu si eu acolo intr-o zi. Nu-i zisesem ca nu o sa fiu ca sa nu-i spulber bucuria. Intr-un final, pur si simplu nu m-am mai dus pe teren. Cred ca atunci s-a prins.
Mama in schimb isi dorea sa fiu inotatoare. Bazinul mi-a placut mai mult si o vreme m-am tinut de el cu sarguinta numai ca nu suficient ca sa ajung pe cat de departe isi dorea ea. La Dinamo, zi de zi, cu profesori pe care ii chema Lupu, am batut cei 50 de metri de nenumarate ori (nu stiu cum, ca si azi, cand ma duc acolo, 50 imi par mult, sigur, ii fac usor, dar in copilarie cred ca imi parea tripla lungimea decat este). In cele din urma, si pe mama am dezamagit-o.
Acum, in lumina dorintelor lor neindeplinite si cu TV-ul pornit pe Eurosport, ma gandesc ca o cariera sportiva e ceea ce lipseste familiei noastre. O cariera in care sa ai un corp frumos, bronzat, in care sa stai afara toata ziua, in care sa poti manca muuult fara sa iti faci griji ca pui pe tine, in care sa fii admirat, nu doar pentru ca ai o alura sportiva, dar pentru ca faci un sport. Imi aduc aminte ca, in iarna, am fost intr-o statiune de munte in Austria si, pe partie, copii de 3-4 ani cu placile de snowboard pareau ca pot cuceri lumea: independenti, increzatori, disciplinati. Sportul face multe din ceea ce educatia traditionala, tip vorba buna, s-ar putea sa nu reuseasca niciodata, mentalitatea omului invingator. Nu in sensul american a lui ‘be the best’, dar in sensul in care, personal, i-am admirat, si ii admir, pe oamenii care se pot autodepasi si care, prin forta psihicului, trec peste orice. Plangaciosii, in schimb, nu m-au atins niciodata. Dimpotriva, ma enerveaza.
0 comment
profund impresionata … de cum ai reusit sa ma bagi in toate starile…doar citind lucruri pe care le stiam…si care chiar daca a trecut timpul , au ramas la fel 🙂 te pup pe tine si pe ai tai!!!! esti tareeeeeee si mor de drag sa intru pe pagina ta si sa mai citesc ceva :*
ii pup. le-am spus ca ne-am intalnit. oricum mama cred ca s-a intalnit cu tine de mai multe ori decat ne-am intalnit noi 🙂
Cat de bine ai scris.
Mi se parea si mie ca sportul construieste caracter – dar n-am stiut niciodata sa spun atat de frumos ca tine.
Bravo Andreea.
multumesc. 🙂
Mi-a mers la inima lectura asta.
si cu toate astea esti juma’ de buletin. :))
eh 😀