Când eram în liceu, îmi imaginam adesea cum voi vrea să trăiesc când mă fac mare. Nu mă gândeam la ceea ce voi face, ci îmi imaginam cum mă va face să mă simt ceea ce voi face. Încă de pe atunci gândul meu era împrăștiat într-o mie de direcții fiindcă îmi plăceau foarte multe lucruri: să citesc, să mă plimb, să scriu, să văd filme, să ascult muzică, să mă gândesc la lume, să dezbat, să vorbesc cu oamenii. Pe scurt, privind în urmă, îmi doream să cunosc și să înțeleg lumea și mă întrebam adesea cum voi putea să trăiesc din asta. Nu mi-am spus niciodată că ceea ce gândesc este imposibil; trebuia să găsesc formula prin care să pot face ceea ce mă entuziasma.
Încet, încet lucrurile au început să se așeze și pe măsură ce am crescut mi-am dat seama că să scriu e ceea ce îmi place să fac. Aș fi putut să scriu într-un milion de direcții: în presă, în PR, pe blog, în publicitate. Așa că, in my 20’s, mi-am făcut blogul ăsta pe care îl citiți și azi, vreo 16 ani mai târziu, și am început să scriu aici. Am intrat în pâinea blogurilor pe un val ascendent când să ai blog era echivalent cu să ai podcast azi. Am scris foarte mult în perioada respectivă și blogul e cel care mi-a adus mereu job-urile pe care le-am avut până să încep să fac freelancing în urmă cu șapte ani de zile.
Scriam pe blog din pasiune, dezinteresat, bucuroasă că pot să-mi exersez meșteșugul în văzul lumii, că pot primi feedback, că pot avea conversații. Lumea mea, așa cum mi-o imaginam în adolescență, începea să prindă contur. Totuși, în acea perioadă, nu realizam încă felul în care toate elementele se leagă – ce gândesc, cu ce fac, cu ce vizualizez, cu oportunitățile care îmi ies în cale, cu viziunea mea, cu munca pe care o fac, și tot așa. Alții însă răspundeau la tot ceea ce proiectam eu și mă ajutau să fac un pas înainte în meseria pe care o am și azi: scrisul.
Pe măsură ce am crescut și am început să am experiențe profesionale tot mai diverse, m-am lovit și de primele obstacole. Chiar dacă la acel moment mi se păreau un capăt de țară, am realizat mai târziu că e nevoie de obstacole ca să ne testăm atât anduranța în contexte dificile, cât și seriozitatea față de viziunea și drumul nostru. Suntem noi stăpâni pe ceea ce ne dorim sau ne schimbăm după cum bate vântul?
Eu știam despre mine dintotdeauna că sunt stăpână pe ce-mi doresc, dar între a crede ceva despre tine și a acționa concret e o diferență. Au apărut așadar momentele în care a trebuit să mă despart de oameni pe care odată îi vedeam ca pe niște idoli în profesia mea și să înțeleg că doar pentru că am admirat pe cineva, nu înseamnă că persoana respectivă nu greșește sau nu dezamăgește și, mai ales, că în ceea ce privește felul de a gândi, s-ar putea să descoper că de la un punct încolo nu ne mai potrivim. Atunci, constatările de genul ăsta dureau, dar în timp am înțeles că e necesar să te miști când nu-ți mai găsești locul undeva, mai ales că lumea nu se termină acolo. Poate fi greu, dar în cele din urmă e eliberator!
Dar ce faci când simți că ai trecut prin toate locurile din care puteai învăța ceva și ți se pare că nicăieri nu mai poți găsi atmosfera, viziunea și felul de a fi care te mișcă pe tine-n lume? Când am început să fac freelancing eram într-un astfel de punct în care nu mai rezonam cu locul în care eram până într-acolo încât începi să te îndoiești că-ți mai place meseria ta înainte de a te întreba dacă nu spațiul în care-ți petreci 8 – 10 ore pe zi e, de fapt, problema. Nu a fost o decizie ușoară să pornesc pe cont propriu, pentru că apăreau o mie de întrebări: Ce fac cu incertitudinea financiară? Dacă nu voi putea să plătesc chiria și utilitățile? Cum o să am grijă de sănătatea mea dacă nu voi mai fi asigurată? Dar cu pensia ce se va întâmpla? Și tot așa. Am făcut însă acest salt, mai ales că împărtășindu-i toate îngrijorările mele tatălui meu, tot ce m-a întrebat a fost: Ce ai de pierdut?
Și avea dreptate! Nu aveam nimic de pierdut; doar imaginația îmi juca feste în privința unui posibil eșec la care mă gândeam că ar fi fost mai semnificativ decât ar fi fost de fapt. Dacă viziunea mea nu s-ar fi materializat în maniera dorită de mine în acel moment, nu aș fi avut decât să mă întorc la calea clasică – de a munci ca angajată – pe care nu o reneg nici azi, dacă aș întâlni contextul potrivit, un scenariu pe care însă îl văd tot mai dificil pentru că oamenii care muncesc pe cont propriu dezvoltă un fel de a fi profesional care nu mai are nicio legătură cu ”mersul la serviciu” și tot ceea ce implică un astfel de mediu. Dar asta e o altă poveste!
Au trecut șapte ani de când lucrez pe cont propriu și am învățat o mulțime de lucruri noi despre care o să vă mai povestesc în texte viitoare pentru că, deși ele n-au propriu-zis legătură cu freelancing-ul, au legătură cu independența, care e la îndemâna oricui. Dacă freelancing-ul mi-a oferit ceva incredibil de valoros, atunci e vorba despre sentimentul că pot orice, oricând, și că viața mea nu depinde de nimeni. Că nu ai nevoie de un angajator și de servicii sociale din partea statului ca să poți fi în siguranță, atât financiar, cât și din punctul de vedere al sănătății. Știu că ce scriu aici nu e pentru oricine: e pentru oamenii care cred în ei, care își asumă că existența lor e egală cu interesul pe care îl au să creeze o lume așa cum și-o doresc.
Începusem acest text fiindcă voiam să scriu un mesaj similar în urma dialogului pe care l-am avut ieri cu Adrian Despot de la Vița de Vie în cadrul conferinței Mastering the Music Bussiness, unde am fost moderator. Dar m-a luat valul să scriu despre experiența mea și uite că am ajuns aici. O să reiau însă și retrospectiva conversației cu Adi, pentru că cred că, pe alocuri, viziunea noastră e similară în ceea ce privește pasiunea care mișcă munții din loc, mai ales când ți se pare că nimic din ceea ce faci nu funcționează.
Stay brave!
P.S. Imaginea de la începutul textului e din campania de lansare a brandului e-jobs, la care am participat și eu la acea vreme. Poza mi se pare reprezentativă pentru ceea ce fac, căci cam asta fac toată ziua de vreo 16 ani încoace: scriu, scriu, scriu.
4 comments
Este pasiune pentru o anume profesie sau o curiozitate intensa si un fel de instinct profesional care iti zice “pe aici, te rog”? Mi se pare ca ceea ce ai facut tu e un fel de “job crafting”, ti-ai creat un spatiu profesional in care sa lucrezi cu placere si nu te-ai conformat cu niciuna dintre cutiutele meseriei.
E revitalizant cand cineva isi face meseria cu placere, cu energie si curiozitate. So keep writing please 🙂
Multumesc mult, Ina! Intr-adevar, la inceput, a fost instinctul profesional care zice ”pe aici, te rog!” Cred foarte mult in instinctul meu si adesea fac alegeri bazate pe cum ma simt fiindca de cate ori m-am simtit bine, a fost bine, iar cand nu m-am mai simtit bine, am mutat macazul. Asa se intampla de cele mai multe ori si acum, dar acum nu mai sunt asa impulsiva poate, in sensul ca daca ceva mi se pare ca nu mai merge asa bine, incerc sa gasesc solutii, incerc sa privesc din alt unghi situatia si abia daca nimic din astea nu merge, ma duc mai departe. Nu mai sunt atat de inflamata cum eram odata, iau deciziile cu mai multa liniste, calm si incredere in mine. 🙂
Foarte fain, Andreea. Te urmăresc cu interes și să știi că învăț de la tine mereu. 🙂 Aștept, tot cu interes, și următoarele texte. Mult spor în continuare!
Multumesc mult, Andra!