Povestea Pensiunii Lazăr: un business de familie care îți arată ce înseamnă să rămâi dedicat naturii și ritmului ei

Lacul Vidra, pârtiile de ski de la Transalpina Ski Resort sau baza de tratament sunt doar câteva dintre atracțiile stațiunii Voineasa, aflată la 73km de orașul Râmnicu Vâlcea, în județul Vâlcea. Aerul curat, clima cu proprietăți terapeutice și priveliștile superbe sunt motive suficiente să vizitezi și să petreci câteva zile în această zonă, despre care poți afla mai multe prin intermediul a două pagini de Facebook care îi sunt dedicate, Descoperă Voineasa și Stațiunea Voineasa.

Pe mine m-a adus aici un alt eveniment marca Gate to Romania și Asociația My Transylvania. Am ajuns în curtea familiei Lazăr din Voineasa, unde munca grea face legea și unde un business început de părinți a fost preluat de cele două fiice și dus mai departe, cu viziune și hotărâre, pentru ca azi să fie una dintre cele mai căutate gazde din zonă datorită autenticității, bunei primiri și mâncării gustoase, făcută din produse locale, după rețete tradiționale.

Am vorbit cu Andreea Lazăr, care, cu foarte multă generozitate, mi-a spus povestea familiei ei, a pensiunii Lazăr și mi-a oferit două rețete originale de preparate pe care am avut ocazia să le gust la evenimentul pe care l-au găzduit, tocăniță de vită și prăjitură cu gem de gutui și bezea.

Când și cum a început povestea Pensiunii Lazăr și cum s-a dezvoltat ea de-a lungul timpului? 

Noi  suntem surorile Andreea și fetița mea Maria, Alexandra și tatăl nostru Dumitru. Din păcate, mama noastră ne veghează de sus, împreună cu îngerii, din 2012.

Povestea noastră a început undeva prin anul 1991, când părinții noștri au cumpărat o casă cu 3 camere și încă o anexă în care era o bucătărie de vară, grajd și magazie. Pentru că tatăl nostru, om crescut la țară, și-a dorit să aibă animale, și-au cumpărat vaci, porci, găini, gâște, rațe.

În primăvară anului 1992 s-au apucat de recondiționat casa, care era construită în jurul anului 1955, și să o mărească fiindcă familia era mare și trebuia să facă pentru fiecare fată câte o cameră și să existe și o cameră de oaspeți, așa a apărut etajul la casa veche. Camerele nu erau terminate când, în iarna din anul 1994, au venit niște oameni care au zis că ei vor să facă revelionul la noi, deci a trebuit să facem surse de căldură în camere și în garaj. Într-o lună am cumpărat sobe și le-am construit până la revelion, iar aceștia au fost primii noștri oaspeți. Apoi, pe timpul verii, am început să închiriem mai mult, am pregătit o tablă pe care scria – camere de închiriat – o puneam la poartă și o îmbrăcam pe Alexandra în costum național ca să atragă oameni și, ca să nu se plictisească, avea flori (begoni) de vânzare, lapte și brânză.

Oficial, Pensiunea Lazăr și-a primit numele în 1998, după ce a fost omologată de Ministerul Turismului ca pensiune agroturistică, până atunci numindu-se pensiunea La Zăvoi.

Fiind printre primele pensiuni de pe Valea Lotrului, am avut oaspeți care reveneau și intrau în bucătărie unde serveau masa cu noi, în felul acesta, ușor, mama a început să gătească și, mâncarea fiind foarte apreciată, a început să o facă la scară mai mare, exact ce știa ea să facă, mâncare simplă, mâncarea noastră, făcea o ciorbiță de perișoare excepțională, care nouă nu ne-a ieșit niciodată. Vă spunem sincer că nu știu de unde avea inspirație și timp (ea lucra în fiecare zi, de dimineață), însă a reușit să îi înnebunească pe oaspeți cu mâncarea ei.

Pe noi ne-a trimis la școală (eu am terminat ASE București – Facultatea de Turism și master în turism Internațional, iar Alexandra a terminat CEPA – Controlul și expertiza produselor alimentare – Facultatea de Medicină Veterinară București și master în Protecția Mediului la Sibiu), să învățăm și să putem continua afacerea începută de ei, dar ne chemau acasă când aveau oaspeți și, uite așa, am făcut naveta București – Voineasa timp de 7 ani, cu drag, pentru că noi ne doream să venim acasă, să continuăm afacerea .

Cât noi am fost la școală, a început construcția unei noi pensiuni, pentru că cererile erau din ce în ce mai mari pentru cazare și noi nu aveam locuri. În 2008 a fost pus în funcțiune primul etaj din clădirea nouă și în 2009 etajul al doilea.

În viața mea a apărut Maria și, după o căsnicie de 2 ani, susținută de părinți și de Alexandra, în 2008 eu am revenit acasă, iar surioara mea m-a urmat abia în 2011, când și-a terminat facultatea.

Ce am învățat noi este să încercăm să ne punem în locul oaspeților, dacă nouă ne place, atunci și lor le va plăcea.

Din păcate, în 2012, am pierdut lupta cu boala mamei și a fost un șoc inimaginabil când ne-am trezit fără ea, fără susținerea ei, cu tata care ne bătea la cap că vom vinde tot și ne tot amenința că ne lasă fără bani dacă nu muncim, cu idei învechite despre cum se face turism și cu durerea pierderii mamei, am avut un moment de cotitură majoră în viață noastră, regrete că ne-am întors acasă, fete singure, cu un alt suflet care trebuia crescut (Maria avea 6 ani atunci). Dar, între toate lucrurile urâte, au apărut în viață noastră 3 oaspeți care ne-au ajutat enorm:

• unul dintre ei l-a sfătuit pe tata să ne lase 2 ani să ne descurcăm singure, fără implicarea lui. A spus, ”Au școală, experiența să facă turism, lasă-le să facă!”

• celălalt l-a sfătuit să mute ferma puțin mai departe de structura de primire a oaspeților pentru că miroase foarte urât și era normal să fie așa

• al 3-lea sfat a venit din partea unui oaspete tânăr care a revenit la noi după 13 ani și ne-a spus, ”Să nu vă pierdeți identitatea, voi cu asta vă diferențiați față de alții, o identitate pură și o mâncare curată.” Și uite așa au trecut ani după ani, nici nu am vândut, și am reușit să ducem afacerea aici, în 2020, cu 60 locuri și o mâncare simplă.

Pentru noi, sfaturile au fost să ne punem mintea la contribuție și să facem ce credem noi, pur și simplu să fim noi și ce am învățat noi este să încercăm să ne punem în locul oaspeților, dacă nouă ne place, atunci și lor le va plăcea. Nu a fost deloc ușor și nici nu este, dar bucuria revederii oaspeților și ”mulțumim pentru masă” ne ajută și fac ca lucrurile grele să ni se pară floare la ureche! Nu putem povesti cei 25 de ani de activitate în câteva rânduri, dar vă putem spune cu mâna pe inima că nu știm când a trecut timpul și nu credem că am putea să stăm într-un birou sau în alt loc decât aici făcând ceva din suflet și cu suflet.

Voineasa este casa noastră, nu știm să vă spunem de ce iubim pădurile astea, pietrele, văile, râuri, potecile.

Întreaga familie participă la muncă de la pensiune. Ce a însemnat pentru voi să vă relocați în Voineasa, de ce ați făcut acest pas și cum v-ați acomodat acolo?

Clar toată familia participa la muncă, fiecare având sarcini precise.

Tata se ocupă de munca fizică la văcuțe :

• fân -din luna iunie începe fânul, din păcăte noi nu mai putem cosi aici și aducem furajul pentru ele din altă parte, apropos, 10kg de fân/zi/cap, atât este rația pentru o văcuță, fără să se îngrașe, ci doar să supraviețuiască bine, pentru anul acesta am depozitat 450 de baloți a câte 250kg fiecare, descărcați și aranjați, asta o facem până în octombrie)

• supravegheat – am reușit să le implementăm un sistem de pășunat cu creștere liberă, fără îngrijitor – de stabulație liberă-  animalele noastre iernează acasă 4 luni și jumătate, pe la jumătatea lunii mai le ducem în munte la stâna din Măceșu, unde stau până în septembrie, când singure se mută în Ștubei, pășunile de pe Drumul Strategic, iar când se apropie iarna cu zăpadă (ele o simt cam cu o săptămână înainte de a se așterne), vin acasă și intră la iernat.

Pe Maria am integrat-o de mică în activitatea noastră și acum ea se ocupă de cazarea oaspeților, este ospătar, cameristă și om de ajutor în bucătărie, la spart de lemne, la alergat după vacI (cum spune tată, bună la toate, și eu aș adauga, mâna noastră dreaptă). Iar pentru a o responsabiliza financiar, din vara aceasta am pus-o să vândă dulceață, ceai, sirop, zacuscă și banii să îi păstreze, iar anul care vine să îi investească în alte serii de produse.

Principala mea activitatea este vorbitul. Sunt responsabilă de rezervări, să vorbesc cu oaspeții, să le povestesc ce facem noi pe aici, mă mai ocup cu micile treburi tehnice din curte și, în cadrul fermei, sunt tehnician veterinar (ajut văcuțele la fătare, caut vițeii să le văd poziția, scot placente, le fac tratementele, merg cu tractorul, de nici eu nu știu ce nu fac, după tata eu sunt cu treburile din curte) și o ajut pe Alexandra la bucătărie, o completez.

Alexandra o moștenește pe mama noastră, este vizionară, creativă, inventivă și foarte răbdătoare, dar și foarte dură. Se ocupă de bucătărie, de gătit, de amenajări, de partea economică și de studiu, foarte mult studiază, în orice domeniu, după cum spune ea, ”Eu trebuie să știu” și vă puteți imagina ce iese din mâna ei!

Pentru noi, relocarea la Voineasa a fost ceva firesc și nu putem vorbi despre acomodare pentru că nu am simțit orașul și nu ne-am dorit o viață acolo. Voineasa este casa noastră, nu știm să vă spunem de ce iubim pădurile astea, pietrele, văile, râuri, potecile, dar putem să vă spunem că, pentru noi, fiecare anotimp are mirosul lui specific, aici este sufletul și viața noastră, dar nu am da nici un loc din lume pe ce avem noi aici.

Am învățat să nu facem planuri, aproape niciodată nu ne ies, ci să luăm zilele așa cum sunt, cu ce ne oferă ele.

Să vă spun o mică întâmplare legată de întoarcerea mea acasă. Imediat după ce am terminat clasa a unsprezecea, am fost întrebată de unul dintre cei mai dragi oaspeți ai noștri ce am de gând să fac după ce termin facultatea, că orașul este foarte ofertant și sigur nu mă mai întorc acasă, ce se va alege de strădania părinților mei, pentru că ei ne-au creat un loc de muncă. I-am răspuns că nu există altă cale, eu termin facultatea și mă întorc casă! Și el a spus, ”Mai vedem…!” Au venit cu câteva zile în urmă și mi-au spus că nu și-ar fi imaginat niciodată că vom fi încă aici și vom realiza așa lucrușoare frumoase! Iar Alexandra nu a mai putut suporta orașul, așa că, imediat după terminarea facultății, a venit acasă. 

Cu ce vă ocupați timpul în fiecare zi? Aș vrea să îmi vorbești despre gospodăria voastră și ce înseamnă muncă dedicată ei.

Nicio zi nu seamănă una cu alta! Am învățat să nu facem planuri, aproape niciodată nu ne ies, ci să luăm zilele așa cum sunt, cu ce ne oferă ele.

Haideți să va spun ce înseamnă pe scurt un weekend cu oaspeți. Luni și marți se face curățenie, se spală, se usucă lenjeriile, se pregătesc centralele, se aduc lemne (în weekend nu ai timp de așa ceva), vineri dimineața se intră din nou în camere pentru a șterge praful, a verifica caloriferele, mici imperfecțiuni, mai pot omite produse de igene, buburuze, avem invazie în această perioadă, etc. Și uite așa au venit oaspeții și de aici începe panica, cu cină, mic dejun și tot așa, până când se încheie sejurul lor (acesta este programul de toamnă – Iarnă – primăvară). Vara, în fiecare zi mic dejun, prânz, curățenie, oaspeți, musafiri.

Să nu vă imaginați că doar asta este de făcut! După cum vă spuneam, avem o fermă în spate, cu porci, tot timpul anului și sacrificăm în jur de 4 iarna și 4 primăvara- vara. După sacrificare, pregătim cele de trebuință din ei: carne la garniță (dezosat, sărat, agățat la scurs, afumat, tăiat, prăjit și depozitat), cârnați (îi facem doar iarna pentru că este temperatura propice, aici amestecăm carne de vită cu porc și oaie, umplem membranele, îi punem la fum și la uscat cam 2 săptămâni), slănină, jumări, tobă, pastramă (alegem mușchi, îi condimentăm și îi lăsăm la marinat o săptămână, după care îi preparăm termic), oasele și ciolanele le afumăm și le congelam pentru ciorbițe cu zeamă de varză sau cu fasole.

Pentru că suntem mai comode și aici în sat sunt ceva obiceiuri păgâne (oamenii nu dau din casă ouă și lapte miercurea și vinerea), ne-am hotărât să creștem singure găinile pentru ouă, deoarece ne trezeam că avem nevoie fix în zilele în care nu dau, drept urmare creștem aproximativ 50 de găini outoare, 30-40 de rațe (pe care le sacrificăm în septembrie- octombrie), gâște (am avut de mici și cumva ne spun de unde am plecat, făcând parte din originile noastre; și acum ne amintim cum primăvara, mama le lua puful să facă perne, noi îngrijam boboceii), iepuri, pui, găini din rasa mătase japoneză (sunt o frumusețe). Am avut și fazani, dar, din păcate, i-am pierdut din cauza unui cățel, dar facem noi rost de alții.

Un capitol important din viața noastră de casnice și care ne consumă multă energie și timp sunt văcuțele, în număr de 70. 40 de mame, în jur de 20 de juninci, mai sunt vițeii, masculul, se adună. În 2011, tata s-a hotărât să facă performanță cu aceste animale și a cumpărat un taur din rasa Charloise (niște animale mari, albe și blânde), se numea Gaston, iar în 2016 a mai cumpărat 9 fete aduse din Franța. În esență, ele nu au nevoie de o îngrijire specială, pot rămâne afară pe timpul iernii, chiar pot făta, iar vițelușul supraviețuiește până la -25 grade, dar nu sunt încântate de umezeala excesivă (ploaie, zăpadă) și de vânt, așa că au nevoie de un adăpost cu acoperiș și închis pe 3 părți.

Ce nu ne place nouă la aceste văcuțe este fătarea, poate fi foarte grea și pot necesita operații de cezariană, dar cu toate astea le-am învățat metehnele și, ca să nu avem nevoie de medic specialist, în ultimul trimestru de gestație nu primesc foarte multă mâncare. Câte am învățat și noi alături de ele, au fost momente grele când am pierdut din efectiv, dar și momente de bucurie și lacrimi de fericire când am reușit să le salvăm.

De la prima fătare (octombrie-apillie) până la ultima, noi suntem lângă ele și le supraveghem, chiar și de 2 ori pe noapte mergem la ele, ne mai ocupăm și de evidența lor și toate actele necesare (pașaport, certificat zootehnic, adeverință de montă și de fătare, registru de fătări și de monte). Pentru văcuțe sunt mai multe acte decât la turism.

Printre oaspeți, fătări, tratamente, transhumanța lor, o activitate importantă și foarte grea fizic o reprezintă tăiatul și depozitarea lemnelor de foc pentru iarnă, iar această operațiune trebuie finalizată cel târziu în 1 iunie, altfel nu avem cum să facem căldură oaspeților și nouă în iarna următoare. Consumăm în jur de 60 – 70 metri cubi de lemn pe iarnă (15 septembrie – 15 mai) și toate lemnele trec prin mâna noastră (tată le taie cu drujba, eu cu el le cărăm la ușa depozitului și, pe urmă, le spargem, recunosc că am achiziționat o mașină de spart, iar Alexandra cu Maria le așează). Credeți-ne, este o muncă titanică!

După ce se termină cu înghețul și începe să înverzească codrul, mergem la sere să cumpărăm muscare, crăițe, begoni și ce flori ne mai plac pentru a colora casa și grădina, iar printre flori avem puse și plante aromatice precum mentă, roiniță, salvie, rozmarin, cimbru, mărar, leuștean, țelină, fenicul, pătrunjel pentru a le folosi la amestecuri de condimente, ceaiuri și siropuri.

Pregătirea bunătăților începe din luna aprilie-mai, când fugim pe munte și adunăm muguri de brad, cimbrișor, iar dacă avem timp urcăm la bujorul de munte. După aceea încep să înflorească socul, teiul, sânzienele, trandafirii din curte, sovârful și mlădițele de zmeură. Încercăm ca până în luna iulie să pregătim toate plantele de ceai și siropurile, iar dulceața o facem în momentul în care apar fructele de la căpșuni/ fragi, vișine, caise, piersici, rubarbă, trandafir, zmeură, afine, mere și gutui.

La sfârșitul lunii august începem cu conservele de iarnă: dulceață de ardei iute, tocătură de roșii cu ardei kapia, suc de roșii, pastă de ardei kapia, mâncărică de fasole, gogoșari cu vinete, gogoșari murați, castraveți, murături țărănești, bureți murați, zacuscă, zarzavat de ciorbă și varză la murat .

Iar dacă Alexandra nu a reușit (nu am găsit fructele la timp sau nu am avut timp) să facă o dulceață, un sirop, un suc sau ceva care are treabă cu cămara și frigiderul (sunt locurile în care doar ea și Maria cunosc conținutul), așa neliniștită este, încât caută soluții și nu îmi dă pace până nu face ce nu are, credeți-mă, nu se lasă până nu găsește rezolvare. Doamne, pe unde-i mai umblă roțile de la mașină!

Între toate astea încercăm ca în fiecare duminică să ne ducem la biserică, iar o săptămână, chiar două din an, le petrecem în schimb de experiență sau în cercetare pe teren. Concediu îi zicem noi! (râde)

Să gătim local înseamnă să ducem tradiția mai departe și să punem pe masă bucate vechi într-o nouă eră.

De la cine ați învățat să gătiți și ce înseamnă bucătăria în viața voastră? Care sunt cele mai importante lecțîi pe care le-ați învățat despre gătit? Ce înseamnă pentru voi să gătiți local și de unde provin majoritatea ingredientelor voastre?

Contactul nostru cu bucătăria a început în adolescență! Pe la 14 ani, când l-am rugat pe tata să îmi spună cum se face ciorbița de fasole verde, să îi fac surpriză mamei, că venea de la serviciu și avea treabă, el m-a trimis la cartea ei de bucate (o avem și acum) să caut, să citesc, să fac și am căutat și iată că am făcut prima ciorbiță din viața mea și a fost comestibilă, iar Alexandra, puțin mai devreme, la 13 ani, a făcut clătite prima dată, tot după o rugăminte, dar de data asta către mama, în care i-a cerut clătite, iar ea a învățat-o să le facă pentru că nu avea timp de poftele fetei mici.

Mama ne-a învățat să gătim, iar faptul că am învățat, mai mult Alexandra, pentru că eu eram pe lângă tata, a fost o ușurare pentru ea, ne-a obligat să ne gospodărim și să învățăm să ne descurcăm singure (noi nu am primit mâncare gătită de la mama în timpul facultății) și uite așa am început să ne formăm un gust pe care, odată cu trecerea timpului, l-am cutivat și îmbogățit cu diferite condimente și arome. În bucătărie, noi ne retragem în liniște și încercăm să facem strategii, să ne punem sufletul și priceperea în ceaune, oale și tăvi. În bucătărie avem principii (nu dăm rețetele în totalitate), nu ne lăsăm duse de nas cu una cu două, improvizăm în fiecare zi și suntem puțin căpoase.

Cea mai imporatantă lecție despre gătit am trăit-o când mama noastră nu a mai fost, iar în acel moment, chiar dacă știam rețetele, simțeam că nimic nu ne mai iese, dar am prins încredere în noi datorită oaspeților care mereu lăudau mâncarea și ne încurajau să punem pe masă mâncarea noastră și ne-au făcut să promitem că nu o vom schimbă.

Să gătim local înseamnă să ducem tradiția mai departe și să punem pe masă bucate vechi într-o nouă eră, în care mulți tineri și copii nu mai știu să mănînce bunătățile pământului și ale naturii și refuză să le încerce. Din cauza erei fast food-ului suntem puse în situația de a găsi modalități să reinterpretăm aceste bucate!

Pentru că suntem adeptele sistemului integrat, majoritatea alimentelor provin din fermă proprie și de la producătorii locali (brânză, unt, urdă, pui), iar gemurile, sucurile, siropurile, plantele pentru ceai, condimentele, zacusca, murăturile le preparăm noi cu aceleași rețete din trecut.

AFLĂ MAI JOS DOUĂ DINTRE REȚETELE ORIGINALE ALE FAMILIEI LAZĂR PENTRU PREPARATE DELICIOASE: O TOCĂNIȚĂ DE VITĂ ȘI O PRĂJITURĂ DE GEM CU GUTUI ȘI BEZEA

Tocăniță de vită

INGREDIENTE

2 kg carne vită (eu am folosit carne de pe gât și coaste)

500g ceapă

500g tocătură de roșii cu ardei kapia

400g bulion

500 ml ulei

5 boabe ienibahar

Sare

Pătrunjel

Apă

MOD DE PREPARARE

Carnea se toacă în cubulețe de aproximativ 3/4 cm, se pune la poșat aproximativ 1 – 2h, în funcție de cât de tare este, cu o linguriță de sare și boabele de ienibahar. După fierbere, cubulețele de carne se scurg și se pun la prăjit în uleiul încins, iar când carnea s-a rumenit, se adaugă și ceapa și se lasă până prinde o culoare aurie, se adaugă stocul de vită și se mai lasă la fiert cam 20 de minute (până mai scade puțin), se adaugă tocătura de roșii cu kapia și bulion și se mai lasă la fiert încă 10 minute. După ce se oprește focul, se adaugă pătrunjelul tocat.

Se servește fierbinte cu mamăligă sau piure de cartofi!

Prăjitură cu gem de gutui și bezea

INGREDIENTE

Blat

500g făină

4 gălbenușuri

50ml ulei

200 ml lapte

2 linguri zahăr

Un pliculeț amoniu pentru prăjituri

Puțină sare

Se pun ingredientele într-un castron și se amestecă până se încorprează toate și devin o masă omogenă care nu se mai lipește de mână, se răstoarnă pe o planșetă, se întinde și se pune în tavă, după care se dă la cuptor pentru 25 minute la 170 de grade.

UMPLUTURA

600g gem de gutui

150 g nucă măcinată

Se amestecă nuca cu dulceața și se pune peste blatul de plăcintă aproape copt.

BEZEA

4 albușuri

5 linguri de zahăr

150g nucă măcinată mărunt

Un praf de sare

Se bat albușurile spumă cu sarea și după ce albușurile s-au albit și s-au întărit, se adaugă pe rând câte o lingură de zahăr și se continuă să să bată până se topește zahărul, iar la final se adaugă nuca și se amestecă ușor cu o lingură până se încorporează nuca.

Bezeaua se pune peste dulceață și se mai dă la cuptor pentru încă 20 – 25 minute la 150 grade.

Dacă vrei să trăiești și tu experiența unui astfel de brunch, dă like paginilor de Facebook Asociația My Transylvania și Gate to Romania. 

Citește cum a fost la brunch-ul de la Sitaru.

Citește cum a fost brunch-ul de la Govora.

Citește cum a fost brunch-ul din Runcu Gorjului.

Citește cum a fost brunch-ul de la Vatra Park.

Citește cum a fost brunch-ul de la Muscel.

Poza din deschiderea articolului a fost realizată de Ioan Todor.

Interviul face parte din proiectul “Gusturi redescoperite – peisajul gastronomic din Oltenia și Muntenia”, co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei publicații sau de modul în care rezultatele ei și ale proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.