Este ora 6.30 dimineața când ajung pe Calea Griviței sub un pod de lângă Gara de Nord de unde pleacă autobuzul mult lăudat cu WI-FI și toate condițiile necesare pentru o călătorie de 10 ore până la Cluj. Sunt înarmată cu senvișuri, apă, răbdare și două cărți – Oliver Sacks, ”În mișcare”, o autobiografie excelentă a neurologului britanic care-a murit anul trecut și care-a lăsat în urmă studii importante, dar și mesajul că medicina fără empatie și interesul real pentru oameni nu poate exista și Simone de Beauvoir, ”Memoriile unei fete cuminți”, din nou, o autobiografie despre cea care la 21 de ani devenea profesoară la Sorbona, una dintre cele mai importante feministe ale începutului de secol 20 și, printre altele, deși nu o informație crucială, dar totuși relevantă pentru cine-a fost femeia asta, iubita filosofului, scriitorului, activistului ș.a.m.d. Jean Paul Sartre.
În scurt timp descopăr că plecăm de fapt cu un mini van cu 8 locuri pentru că suntem doar patru oameni la bord, 3 călători și șoferul. Nu am WI-FI, în plus plouă de rupe și mie mi-e mai mult somn. Planul de acasă se transformă rapid în lungi sesiuni de moțăială, știri în loop pe Europa FM (n-am mai ascultat timp de 8 ore un post de radio de nu mai știu când) și, deci, planul meu de-acasă de-a scrie și citi se duce pe apa sâmbetei. Aflu în schimb povești despre șoferul care ne duce la Cluj și care e-n branșă de 26 de ani, despre felurite situații de familie, unele tragice și despre cum se va dezvolta business-ul pe care-l reprezintă prin meseria pe care o face, știe tot ce mișcă-n compania aia și ne spune și nouă, de-a fir a păr, în popasurile pe care le facem în benzinării obscure.
Apoi e doamna care stă lângă mine, care a și coborât prima, la Târgu Mureș, unde azi urma să participe la festivitatea de absovire a liceului a lui Adrian, unul dintre nepoți, care apoi va da la Drept la Cluj, deși e pasionat de sport, dar trebuie să-i calce pe urme tatălui, care e avocat și care n-ar mai accepta ca încă un fiu să dea cu piciorul în minge, așa cum face băiatul mai mare care-a rămas la Educație Fizică și Sport în Târgu Mureș și care visează să se facă antrenor. Și el e la Drept, dar la fără frecvență, și-are restanțe, nu-i place, dar de gura tatălui n-are ce face. Ajungem la Cluj cu 2 ore jumate mai devreme decât ora preconizată, e soare și orașul e animat. Mă duc direct la Casa TIFF să-mi iau badge-ul și alte informații, ș-apoi către hostel.
La Casa TIFF e agitație, regizori, actori, critici de film, pe mulți îi recunosc din vedere, sunt într-un du-te vino continuu, vorbesc la telefoanele mobile și tastează alert la laptopuri. Îmi iau acreditarea și-o tai spre cazare, vreau să-mi las bagajul și toate plăsuțele pe care nu știu cum naiba le-am adunat pe drum și s-o zbughesc la filme, în oraș. La hostel mă înregistrez rapid, plătesc și sunt dusă în camera cu 4 paturi unde am deja 2 colege, pe Ciara din Irlanda care-i la Cluj de 2 săptămâni și care călătorește prin Europa până-și termină lucrarea de doctorat și pe Alexandra care e din Miercurea Ciuc, dar care nu se mai înțelege cu iubitul ei, originar din Cluj, și d-aia stă zilele astea pe unde apucă, că are sesiune, trebuie să-și dea examenele și-apoi mai vede ea ce face. Mă leg imediat de amândouă și-avem, într-o singură după-amiază și seară, episoade lungi în care îmi povestesc vrute și nevrute, ca și când ne știm dintotdeauna. Și ele mă plac pe mine și vor să știe cu ce mă ocup, de ce sunt la Cluj și râd la glumele mele. Îmi spun că am umor ciudat, dar bun.
Lângă hostel e Cinema Victoria, mă duc rapid să văd la ce mai prind bilete, filmele românești sunt sold out, așa că iau la ce se mai poate, ”Shelley”, o producție daneză cu Cosmina Stratan, care-a jucat și-n ”După dealuri” a lui Crsitian Mungiu, film premiat la Cannes în anii trecuți. Un film ciudat, un thriller în care amenințarea crește treptat, până la final, băieții de lângă mine și cu mine ne uităm la secvențe printre degete, tensiunea e prea mare și muzica insuportabil de înspăimântătoare. Eh, nordici, ce să-i faci, ăștia au mereu un aer rece, e, la propriu, ceva de speriat în tot e fac, teatru, filme, cărți, deși, în aparență, te lasă să crezi că undeva în sufletul lor e și-un dram de empatie.
Se termină filmul și bag mare la picior până în Piața Unirii să mă văd cu Dana, o avocată pe drepturile omului, care s-a mutat la Cluj în urmă cu 2 ani datorită prietenului ei. O anunț încă de la București că vin, deci hai să bem un vin. Mă duce la Bricks, un ”wine and jazz lounge” pe malul Someșului și puiul cu curry, aperolul și conversația despre cazurile la care lucrează intră la fix după ziua asta lungă. În sfârșit, primul meu moment de respiro, o față familiară și multe întrebări din partea mea, o descos pe Dana vizavi de toate, de la oraș, la viața aici, la viața ei, la călătoriile pe care le face acum că e mai aproape de Vest, e ușor s-ajungi la Budapesta și de-acolo, la prețuri mici, să iei avionul către unde ți se năzare. Îmi povestește despre ultima ei călătorie de 10 zile în Islanda, frumo și scump.
Îmi iau ”la revedere” de la ea și intru la Urania Palace, locul în care au în perioada asta loc concertele, în seara asta e Omul cu Șobolani, trupa pe care am văzut-o poate de cele mai multe ori, îmi aduc aminte perfect primul meu concert cu ei, eram în clasa a 9-a, în răposatul Web Club din București. Deși gol la 9.00 când ajung acolo, până la și jumate, locul e plin cu oameni, majoritatea adolescenți și cu toții știu versurile melodiilor pe care și eu le cânt când și când de aproape 15 ani, de când știu de Omul cu Șobolani, mamă, cât timp a trecut. Concertul e foarte mișto, plin de energie bună și atmosferă plăcută.
Am în plan să merg la party HBO, dar e la ieșirea din Cluj, pe un deal, locul îl știu, c-am mai fost acolo ulima dată când am fost ăb oraș, dar sunt ruptă de oboseală așa că la 11.30 o iau spre hostel să fac un duș și să dorm. Numai că pe drum mi se face poftă de încă o bere, mă opresc la un magazin cu băuturi, unde încep să vorbesc cu Bogdan, tipul care vinde acolo și care îmi povestește cum a locuit o vreme la Constanța, cum îi place să călătorească ore întregi cu trenul că bunicul a fost CFR-ist, cum Bucureștiul nu e chiar așa rău, cum Clujul i se pare plictisitor câteodată, cum e mai important să faci bani decât să faci școală, ”orice prost își poate lua diplomă.” Vorbim despre toate astea între gurile mele de bere și clienții lui care se tot perindă p-acolo pentru alcool, apă și tutun.
*
Pentru și mai multe povești intră pe Oameni & Gusturi, cea mai nouă platformă culturală creată de Staropramen, berea care și-a dorit mai mult de la gust și care anul ăsta prezintă TIFF. Pe mine mă poți urmări și pe Facebook, acolo unde postez momente și schițe de la TIFF, sub hashtag-urile #momenteStaro și #savureazaTIFF, dar și pe Instagram. Cu mine te întâlnești din nou pe blogul meu mâine, când îți spun cum a fost a doua mea zi la TIFF.