România, în timp ce tu dormi…

by Andreea

…îţi scriu aceste rânduri. Ţară, dacă mă vei citi, să ştii că tu n-o duci rău deloc. Cred că, de fapt, nu ştii ce înseamnă s-o duci rău. Zilele astea, chiar şi cu numai cinci dolari în buzunar, mă simt the king of the world. Şi cei din jur, localnicii, mă văd la fel. Pe mine şi pe toţi turiştii care vin să se holbeze la ţara lor, Cambodgia- unii cu admiraţie, alţii cu dezgust, mulţi cu bucuria de a avea parte de vreme fierbinte şi de preţuri mici, dar sunt sigură că cei mai mulţi se uită la ea cu empatie şi cu îngăduinţă. La naiba, oamenii ăştia chiar o duc rău! Salariul mediu pe lună este de 50 de dolari. Eu am cheltuit ieri aproape 15 numai pe marguerita.

Sunt în Cambodgia de joi. Am ajuns la graniţa thailandeză cu autobuzul, după un drum de patru ore, şi, după ce ghidul ne-a cerut 35 de dolari pe viză, am ştiut că o să trecem graniţa pe cont propriu, pe jos, pentru că ştiam că viza este de 20 de dolari şi că mai mult de-atât înseamnă că cineva vrea să ne tragă pe sfoară. Aşa că, alături de doi nemţi, am părăsit turma de plătitori de tarife extra şi, cu rucsacii în spate, am ajuns, ca imigranţii, la graniţa cambodgiană pe jos. Sute de oameni, localnici, dar şi turişti, treceau, în ambele sensuri şi totul arăta ca un veritabil furnicar. Viza a costat 20 de dolari, bineînţeles, şi încă 100 de Baht, bani thailandezi, adică vreo 2 euro, şpaga vameşilor.

Tot cu germanii, am luat un taxi şi, după ce-am dat cam 10 dolari de căciulă, în 3 ore am ajuns în Siam Reap, oraşul în care lumea vine să vada templele de la Angkor, cel mai mare monument religios din lume. Se întinde pe 203 ha şi o să vă povestesc pe larg când ajung acasă de ce este grozav ca să pot pune şi fotografii.

Azi-noapte, am plecat din Siam Reap spre Phnom Pehn unde am ajuns cu două ore mai devreme decât ar fi trebuit aşa că la patru dimineaţa nu ştiam dacă hostelul la care rezervasem e deschis pentru check-in. Nu era, dar şoferul de tuk-tuk, pe care iniţial l-am bozgorodit pentru că tot vroia să ne ducă în altă parte, s-a dovedit a fi salvatorul nostru. După ce proprietarul hostelului a apărut la poartă şi-a ţipat la noi că n-are locuri deşi i-am spus că am rezervare online, ne-a închis uşa în nas, iar şoferul de tuk-tuk ne-a plimbat prin zonă până am găsit un loc de dormit.

În capitala cambodgiană e îngrozitor de cald şi umiditate foarte mare. Atmosfera pe străzi este la fel de debusolantă şi de sărăcăcioasă, însă oamenii ăştia au o trăsătură de caracter rară, optimismul. Sunt binedispuşi şi zâmbăreţi, iar copiii, cum am mai spus, sunt cei mai frumoşi, mai cuminţi, şi mai veseli pe care i-am văzut. Copiii asiatici nu plâng. Niciodată. Sunt de-o săptămână aici şi e plin de copii foarte mici. Unul n-a suspinat măcar.

Aici stau 3 zile ca să văd celebrul muzeu al genocidului, fost liceu transformat în lagăr de interogare, unde în timpul dominaţiei khimerilor roşii, 16000 de oameni au fost închişi, apoi majoritatea a fost executată pe Câmpurile Morţii, de asemenea un obiectiv pe care o să-l vizitez. Din cei 16000 de oameni, doar 12 au supravieţuit, mutilaţi, ororilor.

După această alergătură culturală, urmează o săptămână pe plajele din Sihanoukville.

 

0 comment

You may also like

0 comment

Gaby December 8, 2010 - 1:28 pm

M-a surprins si m-a bucurat sa citesc pe unde ai ajuns. Sunt sigura ca din aceasta experienta vei avea o multime de lucruri de invatat. Tot ce-ti doresc eu este sa traiesti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima, pentru ca atunci cand te vei intoarce la rutina Bucurestiului vei pastra in memorie acele momente, exact asa cum le simti acum. Sa ai cele mai frumoase sarbatori de pana acum si sa te bucuri de viata!!! Cu drag, Gaby!

Reply

Leave a Reply

%d bloggers like this: