Masa de prânz durează fix 20 de minute. La fel și micul dejun. La fel și cina. Sunt în mănăstirea budistă Thrangu Tashi Yangtse sau, pe scurt, Namo Buddha de două zile și știu deja că totul se întâmplă după un plan bine stabilit, nicio secundă mai devreme sau mai târziu.
Aici, disciplina nu e doar pentru călugări, ci și pentru turiștii care vor să experimenteze cum e să trăiești ca un om în căutarea iluminării. Căci, fie că o spun, fie că nu, fiecare călugăr aspiră la asta: să înțeleagă lumea în care trăiește și pe sine doar cu inima. Ca și când te-ai uita la motorul defect al unei mașini și, dintr-o dată, exclami AHA!, te-ai prins ce e în neregulă și cum poți remedia situația. Cam așa e și cu iluminarea. Fie că te antrenezi să o ai, fie că nu, mărturiile celor care au obținut-o duc la aceeași concluzie: de ea poate să aibă parte oricine.

Mănăstirea Namo Buddha se află la 40 de km de Kathmandu, capitala Nepalului
Nu contează câtă școală ai sau ce meserie practici zi de zi sau câte cărți ai citit. Să ÎNȚELEGI viața cu inima e greu de explicat, e un exercițiu continuu în care fiecare e pentru sine un soi de psihoterapeut interesat să caute în propria minte ca să înțeleagă de ce funcționează într-un fel sau altul și, mai ales, să priceapă adevărul cel mai important de la care pleacă, de fapt, toate nemulțumirile minții: faptul că nimic nu e permanent, că ce e azi, mâine poate să nu mai fie, că, oricât ne-am dori ca situațiile bune și oamenii iubiți să rămână mereu cu noi, există un final pentru toate.
Masa de prânz durează fix 20 de minute așa că știu că am 10 minute la dispoziție să ajung din sala de mese la întâlnirea cu cei trei călugări budiști cu care urmează să vorbesc. În sala în care suntem cu toții stăm pe cutii din lemn, iar mâncarea ne e servită cu polonicul, din găleți mari, în farfurii din tablă. Totul arată auster, iar la prima vedere mâncarea e neapetisantă. Însă când o mănânc îmi dau seama că e cea mai bună mâncare pe care am gustat-o în ultima vreme. Pe pereți sunt vitrine pline cu statui cu Buddha în meditație. Și un singur mesaj pe care îl vedem cu toții și pe care, din acel moment, nu-l mai putem ignora: Dacă te gândești să irosești mâncarea, gândește-te că unii oameni nu au nimic să mănânce!

Tsering Namgyal trăiește la mănăstirea Namo Buddha de la 9 ani. Acum are 15 ani.
Tsering Namgyal de 15 ani e primul dintre călugări care apare la locul stabilit, pe o pajiște verde cu vedere spre munți înalți. E cam cât mine de înălțime și, instinctiv, îi întind mâna să facem cunoștință. Mi-o întinde și el. Îmi aduc apoi aminte că protocolul spune că nu am voie să îi ating și nici ei pe mine, chiar dacă e vorba de o simplă strângere de mână. Îmi spun în minte că o să am grijă la aspectul acesta și când apar și Lodro Rabsal (16 ani) și Karma Dorje Dradul (15 ani) nu mai repet greșeala.
La fel ca mulți copii care devin călugări de la o vârstă fragedă, și cei trei prieteni au ajuns la mănăstire pentru că asta e singura lor șansă la o viață mai bună. Unii sunt aici pentru că au ales asta, alții pentru că părinții lor au decis că e mai bine așa. Tsering, de exemplu, nu a vrut să vină la mănăstire și a plâns mult când mama lui l-a lăsat aici. ”Nu îmi plăcea și mă simțeam singur,” își amintește el. Avea 9 ani și i se părea că satul lui e suficient, nu avea nevoie de altceva. ”Acum înțeleg că dacă aș fi rămas acolo, în cel mai bun caz m-aș fi ocupat de animale,” explică el.

Un cățel de la Namo Buddha privește în zare la 7.30 dimineața
Ca să ajungă acasă, fiecare dintre ei trebuie să meargă pe jos câte cinci zile. Vin din sate izolate, unde nu există drumuri pentru mașini, și singurul mod să ajungă acolo e la pas. Și Namo Buddha a fost la sfârșitul anilor ’70, când a fost construită, un astfel de loc izolat în care oamenii puteau să ajungă numai pe jos. Între timp s-a construit un drum, care nu e terminat, dar pe care totuși oamenii pot merge cu mașina. Așa am ajuns și eu aici. Am făcut 40 de kilometri din Kathmandu și până la mănăstire în vreo două ore.
Călugării cu care vorbesc sunt la mănăstire de când aveau 9, 10 și 13 ani. Vor sta aici până aproape de 30 de ani, pentru că toți vor să își ducă studiile la capăt. Programul e ca la armată: se trezesc în fiecare zi la 5 dimineața. La 5.30 au puja, o rugăciune, până la 6.30. La 7 au micul dejun, apoi la 8 încep cursurile la școală, până la 14.00, când revin la mănăstire. Mănâncă prânzul, apoi la 15.30 au din nou puja, rugăciunea, până la ora 17.00. Pe urmă au încă două ore de cursuri, învățătură tibetană, până la ora 19.00, când au cina. Urmează puțin timp pentru ei, apoi se culcă. A doua zi o iau de la capăt.

Karma Dorje Drudul are 16 ani și a venit la mănăstire de bunăvoie.
Karma Dorje Drudul e din satul Nubri, în care se va întoarce după vârsta de 30 de ani, când încheie complet studiile tibetane. E obligat să revină acolo fiindcă în comunitatea aceea există, de asemenea, o mănăstire. A venit însă la Namo Buddha pentru că aici se poate pregăti mai bine.
Fiecare își vede părinții sau vorbește cu ei de câteva ori pe an. Dacă vor să-i audă la telefon, îl roagă pe unul dintre profesori sau supraveghetori să îi sune. Însă pentru cei mai mulți dintre ei dorul se estompează în timp și, în plus, e o temă de meditație, căci el e echivalent cu atașamentul. În filosofia budistă, atașamentul e văzut ca o boală a minții în care omul nu poate trăi în prezent fiindcă se gândește mereu la ce-a avut și ce-a pierdut. Sau, chiar dacă n-a pierdut, trăiește constant cu spaima că ce are se va termina sau oamenii din jur vor dispărea. Așa că tinerii reflectează des la asta.

Namo Buddha văzută din împrejurimi
Le mai e dor de părinți? Da, uneori, însă acum văd lucrurile diferit. Își dau seama că oportunitatea pe care o au aici e de neratat și, în plus, pentru fiecare, faptul că poate avea o karma mai bună datorită faptului că sunt călugări, e un câștig de neprețuit. Îi rog să îmi explice ce e iluminarea, iubirea și compasiunea. Îmi spun că nu își găsesc cuvintele. Însă Karma Dorje Drudul mă ajută în cele din urmă să înțeleg despre ce e vorba: ”Pentru noi, mamele noastre sunt importante. Când ne-au trimis aici, mamele noastre au arătat iubire și compasiune fiindcă, deși nu ne-au mai văzut, au știut că decizia lor e mai valoroasă pentru viitorul nostru și pentru ce putem fi dacă ne dau drumul. Reflectăm mult la asta și ne dăm seama că mama fiecăruia dintre noi e, de fapt, în tot ce ne înconjoară.”
La fiecare două săptămâni au două zile libere. Își spală hainele, joacă fotbal, se uită la filme. Fac ce face orice tânăr de vârsta lor. Lama Khamsung Tsewang, directorul mănăstirii, îmi spune că pentru practica lor spirituală e important ca băieții să aibă cât mai puțin contact cu exteriorul. Adică, de exemplu, dacă se duc la familia lor, li se permite să stea acolo maxim trei zile pentru că la vârsta asta ei sunt foarte ușor de influențat și pot ușor să imite comportamente care n-au nimic de-a face cu viața la mănăstire: să meargă la petreceri, să bea alcool, să fumeze sau să fie violenți.

Alături de Tsering Namgyal, Karma Dorje Dradul și Lodro Rabsal
Orice tânăr călugăr poate renunța la viața aceasta când dorește. Dacă în orice moment își dă seama că viața aceasta nu e pentru el, poate pleca de acolo fără nicio problemă. Data viitoare îți voi povesti despre întâlnirea mea cu Lama Khamsung Tsewang, directorul mănăstirii, și-ți voi spune cum poți și tu să devii călugăr budist, dacă te interesează, și ce înseamnă compasiunea și iubirea, de data asta prin ochii unui om care și-a încheiat studiile în budism și care, timp de patru ani, a urmat meditația individuală. Căci, așa cum mi-a spus, și așa cum știm și pe cont propriu, ”una e să citești despre astfel de lucruri în cărți și alta este să le trăiești pe pielea ta.”
Am ajuns în Nepal între 8 și 20 martie datorită lui Rezan și programului Călătorie spirituală în Nepal. Călătorie spirituală în Nepal II va avea loc între 8 și 20 noiembrie și dacă te interesează o experiență similară, intră pe pagina de Facebook și află mai multe informații.