În weekend-ul care a trecut am fost la al doilea concurs al meu de alergare, Half Bucharest Marathon. Am alergat 2,5km, adică în cursa populară, pentru cauza organizației Salvați Copiii și dotarea cu echipament medical vital a secției de neonatologie de la Spitalul Universitar București. Pentru ei, din donații, am strâns 545 de lei și, în total, organizația a reușit să strângă peste 40.000 de lei, bani cu care vor lua un aparat mai performant decât ceea ce își propuseseră inițial. De ani de zile, Salvați Copiii dotează spitalele și maternitățile din România cu astfel de echipament medical pentru că țara noastră e pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește mortalitatea în rândul prematurilor.
Să ajung să alerg a doua mea cursă n-a fost ușor. Nu doar pentru că, în continuare, nu mă dau în vânt după alergare fiindcă mă face să mă simt inconfortabil – nu am rezistență, obosesc imediat, nu știu să alerg corect – ci mai ales pentru că, la fel ca mulți alți oamni, trăiesc uneori prea mult în capul meu. Mi se părea că alergând toată lumea va vedea ce varză sunt și nimeni nu vrea să fie pus într-o lumină proastă, deci nici eu. Nu e un secret pentru mine că uneori ne imaginăm situații care de fapt nu există, dar de la teorie la practică e un drum mai lung. Cu toate acestea, îmi doresc să nu fiu un om al obișnuinței și să îmi flexibilizez gândirea și să ies din zona de confort cât de mult și de des pot. Mi se pare vital acest exercițiu al autoprovocării într-o lume care se schimbă în permanență și în care abilitatea de-a ne adapta la nou va fi nu doar un avantaj, ci ne va menține sănătoși psihic și fizic.
Am alergat și-am luat medalie
De ce leg adaptabilitatea de sănătate? Pentru că una dintre cele mai mari probleme ale lumii contemporane e sănătatea mentală și o degradare tot mai accelerată a ei. Cred, din ceea ce observ la alți oameni în jurul meu, că unele dintre problemele cu care unii se confruntă azi vine și dintr-o rigiditate accentuată – lumea nu e așa cum și-o imaginează ei sau cum vor ei să fie, se fixează pe anumite reguli și idei personale și cred că lumea trebuie să existe doar conform credințelor pe care le au, distanța dintre rolul pe care vor să-l joace și natura reală creează o groapă în care se adâncesc cu fiecare zi.
Așadar, pentru mine e important să fac cât mai des salturi în necunoscut și să văd cum mă simt, dar mai ales ce iese. Așa s-a întâmplat și cu prima cursă de alergare din luna aprilie când mi-am luat inima în dinți și am făcut-o – m-a motivat cauza celor de la Habitat for Humanity care-mi sunt prieteni dragi și-am zis că e momentul perfect să nu mă mai gândesc la toate prostiile și să mă duc să văd cum mă descurc. Tata are o vorbă pe care mi-o spunea încă de când eram copil: 50% din victorie înseamnă pur și simplu să apari într-un loc.
La fel ca la prima mea cursă, și la a doua am constatat că mulți oameni vin să se distreze în astfel de împrejurări. Sunt și oameni care aleargă foarte bine, dar și oameni, ca mine, care vor să încerce, să se simtă bine, să-și pună puterile la încercare. Da, m-am oprit să și merg în timpul evenimentului, de mai multe ori, însă nu s-a uitat nimeni urât și nici n-am simțit că nu am ce să caut acolo. Sincer vă spun, nu știu de ce am simțit așa atât de mult timp, însă știu că mulți dintre voi au gânduri similare în privința oricărei chestii noi pe care vor s-o încerce, le este teamă.
În ceea ce privește sportul, în România, încă există multe prejudecăți, dar și o comunicare cu multe minusuri din partea specialiștilor. De la ideea că sportul e doar pentru cei care vor să slăbească până la ideea că trebuie să arăți ca un model în fitness ca să ai ce căuta la sală, multe lucruri trebuie schimbate în bine în țara noastră când vine vorba despre corp și mișcare. Și eu am trecut prin toate etapele acestea de gândire, de la faptul că pot vorbi despre sport numai dacă arăt impecabil până la momente în care prin sport m-am pedepsit de fapt pentru cum arăt. Și nu e vorba despre asta, vă asigur!
Sunt deja 7 ani de când fac mișcare și în tot timpul ăsta am încercat o mulțime de lucruri, de la șabloane în gândirea vizavi de sport la antrenamente de tot felul, de la instructori pasionați și responsabili la alții care văd doar partea mercantilă a acestui job și pentru care omul care, în mod onest are fie o nevoie, fie dorește să facă sport cu plăcere, e doar o vacă de muls. În industria de fitness, ca-n multe alte industrii, pândesc la fiecare colț și impostori, așa că e important de cine anume ascultăm dacă avem nevoie de ghizi. Din fericire, există la fel de mulți oameni bine intenționați, de la care ai multe de învățat.
Sportul e pentru toată lumea și cu puțină îndrumare și, apoi, răbdare, îngăduință pentru noi, perseverență, pași mici și bucurie, totul se va lega. E nevoie să înțelegem că nu trebuie să arătăm ca instructorii de fitness ca să ne bucurăm de mișcare, că sala de sport nu aparține celor puși fizic la punct, că nu facem sport doar când vrem să slăbim și că sportul nu e o pedeapsă pentru când am mâncat o prăjitură. Sportul are însă atâtea beneficii pentru minte și corp.
Pe mine sportul m-a ajutat să mă cunosc mai bine și să-mi dau seama de niște adevăruri ale mele pe care o să le împărtășesc cu voi de acum înainte. Cred că semănăm unii cu alții și cred că e timpul ca fiecare să ascultE de sine tot mai mult și să nu mai caute în stânga și-n dreapta răspunsurile pentru că fiecare om pe care-l asculți și pe care-l citești îți spune viziunea proprie despre una, despre alta. Asta fac și eu acum cu ceea ce scriu, îți expun ceea ce cred eu despre lumea în care mă învârt.
Acest blog va deveni tot mai mult despre sport și mișcare pentru că asta mă interesează în mod constant de mai multă vreme și despre asta e cea mai mare parte din viața mea profesională, dar și personală. Vreau să vă vorbesc despre ce am învățat eu din sport, dar și de la oamenii din sport cu care vorbesc și pe care-i admir. De la instructori și antrenori și până la sportivi de performanță sau oameni care fac sport pentru că iubesc mișcarea, ceea ce mi-ar plăcea e să te fac să înțelegi că jocul și joaca sunt esențiale atât la copii, cât și la adulți. E nevoie să reînvățăm să ne jucăm, dacă am uitat, pentru că mintea noastră are nevoie de ludic, de iubire, de visare ca să fie sănătoasă.
