Campanii, Oameni, Timp liber

Am muncit o zi pe șantierul Hospice Casa Speranței din Brașov

În 1995, părinții tatălui meu au murit la o diferență de câteva luni unul de celălalt. Bunicul a murit într-un cămin de bătrâni de insuficiență cardio respiratorie după o lungă și grea suferință din cauza bolii Parkinson cu care s-a luptat timp de aproape cinci ani de zile și care, spre sfârșit, l-a imobilizat la pat. Bunica a avut grijă de el în tot acest timp, însă un cancer spontan și agresiv a pus-o și pe ea la pat, astfel încât tata și cei trei frați ai lui au început pe rând să-și ia concediu ca să aibă grijă de el, până când căminul a devenit singura soluție ca lucrurile să fie ținute, cât de cât, sub control. Sora lui tata a luat-o pe bunica la ea acasă și a îngrijit-o până la final. Amândoi erau oameni în vârstă, bolile amândurora deveniseră agresive și tata alături de frații lui au făcut tot ce au putut ca să le fie bine părinților.

Când mă gândesc la situația de atunci îmi dau seama cât de mult i-ar fi ajutat și pe bunici, și pe tata și frații lui un loc ca Hospice Casa Speranței din Brașov, primul centru din România, înființat în 2001, care oferă servicii gratuite de îngrijire paliativă unui număr de peste 2000 de copii și adulți cu boli terminale, în fiecare an. Ce ar fi însemnat, atât pentru bunicii mei, cât și pentru tata și frații lui, să beneficieze de acest ajutor specializat, de care România încă duce lipsă pentru că, în ciuda eforturilor mari și bunei organizări, Hospice Casa Speranței deservește doar 9% dintre bolnavii terminali din România și familiile acestora. Vă dați seama, deci, cam câți oameni cu boli terminale în această țară se chinuie pe cont propriu să ducă o viață decentă până la finalul zilelor atunci când nu au acces la servicii specializate. Suferința lor e de neimaginat! Continuă lectura

Standard