The pursuit of happiness: Andreea Vasile

Andreea Vasile așteaptă ce este mai bun de la viață

Andreea Vasile are 28 de ani și de 7 luni este în Anglia. De o lună de zile locuiește într-un sat de lângă Birmingham, Stourbridge, unde este General Assistant la un han, cum îi zicem noi, ”inn”, cum îl numesc englezii. Andreea Vasile și cu mine purtăm același nume, cum bine ai observat, dar trebuie să mai știi că tot cu ea am una dintre cele mai vechi relații de prietenie și este una dintre cele mai durabile, dar și de cea mai bună calitate, în sensul că de zece ani de zile, de când ne știm, am vorbit și ne-am întâlnit cu regularitate, ceea ce, cred eu, este o performanță atunci când, azi, puține relații, de orice natură, durează așa mult în timp și la aceeași intensitate.

Andreea Vasile și cu mine eram în clasa a IX-a, în care abia intrasem, când ne-am așezat una lângă alta în bancă fără să știm, evident, că ne numim la fel. Așa a început totul. În ceea ce privește prietenia noastră, că tot urmează un interviu despre fericire, merită să menționez că ceea ce cred că ne-a ținut atâta vreme împreună sunt iubirea și … respectul. Și poate că respectul a contat mai mult ca iubirea în toată povestea asta: Andreea și cu mine suntem firi foarte diferite, cu preocupări diferite și gusturi diferite și câteodată diferențele au fost așa mari că pe bună dreptate cineva ne-ar putea întreba ce ne-a ținut împreună. Însă Andreea și cu mine am avut o relație flawless pentru că ne-am lăsat în pace una pe alta, pentru că nu am tăbărât una în sufletul celeilalte, pentru că ne-am vorbit când am simțit că avem ce să ne spunem, am tăcut când a trebuit să tăcem, ne-am destăinuit când ne-am simțit confortabil să facem asta fără să cerem una de la cealaltă reciprocitate în nimic: nici în gesturi frumoase, nici în cuvinte care să mângâie, nici în laude, nici în vorbe de ocară. Fiecare a dăruit când a simțit, fie că a fost vorba de un cuvânt, de un gest, de o intimitate povestită într-o parcare de mall, de o destăinuire a unei întâmplări care poate avusese loc cu luni în urmă. Cred că de aceea suntem azi tot împreună. Ah, și pentru că, poate, Andreea nu-mi înțelege până la capăt umorul, încă încearcă să vadă de ce unele glume mi se pare ATÂT de amuzante, când ea le găsește absolut seci, deși este unul dintre oamenii cu cel mai intens umor pe care îi știu.

Totul va fi bine. Andreea crede în asta în fiecare zi.

Ce este fericirea?

Fericirea e “high-ul” pe care îl ai în momentele în care liniştea sufletească se întâlneşte cu bucuria. Repet cuvântul “momente”. Pentru că, din păcate, pe cât de repede apare, pe atât de repede dispare, în câteva momente. Dar e atât de bine atunci încât, după ce experimentezi “high-ul”, continui să-l cauţi până la adânci bătrâneţi. Şi, clar, vei mai avea parte de el. Dacă ţii ochii deschişi. Şi dacă reuşeşti să faci rost de liniştea sufletească. Căci bucuria e peste tot. Liniştea aia e mai greu de obţinut. Şi de obicei, se cere multă gălăgie înainte de ea.

Când ai fost ultima dată fericită pe cont propriu și ce s-a întâmplat atunci?

Cel mai de curând a fost când mi-am dat seama că m-am acomodat (ba mai mult, mă simt chiar bine) într-o ţară străină, printre oameni care nu vorbesc limba mea, care sunt de prin întreaga Europă (deci fiecare cu obiceiuri culturale diferite), cu care locuiesc şi lucrez. În dimineaţa în care m-am simţit
confortabil în Marea Britanie, şi nu m-am mai trezit cu dorul apăsător de casă sau cu sentimentul că e dificil să mă descurc singură, am avut un high minunat. Şi-apoi a trecut bucuria, a rămas liniştea şi m-am dus la treabă, că savurasem momentul. Nu mă înţelege greşit, dorul există, căci îmi iubesc familia şi prietenii la nebunie, dar e diferit acum. Până de curând, simţeam că am lăsat ceva în urmă, aveam un sentiment de tristeţe că nu sunt acolo, că se întâmplă lucruri la care n-apuc să particip, că încep să vă pierd (pe voi, prietenii mei). După ce am fost acasă, însă, la început de ianuarie, mi s-au aprins nişte beculeţe. Mi-am dat seama că unele conexiuni n-o să se piardă niciodată; repet, unele. Unele o să se piardă, unele s-au pierdut déjà, deşi nu am plecat decât de 7 luni, dar unele chiar cred că vor rămâne pe viaţă. Chiar dacă fizic nu apuc să fiu lânga prietena mea care naşte sau lângă prietenul meu care e promovat şi sărbătoreşte asta, am ajuns la concluzia că de-a lungul timpului, am construit relaţii sănătoase şi trainice cu oameni de calitate care, Slavă Domnului, mai petrec şi destul de mult timp conectaţi la internet. Deci nu îmi mai fac probleme.

Ce te face fericită?

Da’ ce nu mă face? E dependentă fericirea asta, şi de când am auzit eu de la americani că e un drept constituţional s-o cauţi şi mi-a plăcut cum sună, păi nu m-am mai lăsat de alergat. Serios acum, cred că pe primul loc se află sincronicităţile. Le iubesc, pur şi simplu. Mesajul ăla de la omuleţul la care te
gândeai, FIX în momentul în care te gândeai la omuleţ, cum s-a nimerit ea ploaia să stea exact când ai plecat fără umbrelă, cum tu şi prietenul cel mai bun v-aţi nimerit să vă duceţi la aceeaşi facultate dubioasă, cum te întâlneşti într-un oraş mare şi circulat, şi cu ore de vârf la toate orele, pe cea mai
necirculată străduţă cu un om drag. Şi familia şi prietenii mei mă fac fericită. Cum poţi să nu vorbeşti cu cineva cu lunile şi totuşi, când vă revedeţi, să se simtă ca şi cum n-aţi fi vorbit de 10 minute, nelipsitele îmbrăţişări sincere, să găsesc cadoul potrivit pentru unul dintre ei şi să-i văd privirea şi bucuria când deschide cutiuţa, să iubesc cu toată fiinţa (cu riscul dezamăgirii teribile, desigur. Dar ”high” mai mare decât atunci când iubesc n-am găsit încă).

De ce ai plecat din România?

Pentru că am putut şi pentru că nu îmi mai plăcea locul. Glumesc, şi nu prea. Am norocul să am nişte părinţi fantastici şi cu mintea deschisă, care m-au trimis să văd bucăţele din lume încă de la grădiniţă. Şi de-atunci, am tot ieşit din ţară. Şi cred că am prins gustul unei lumi civilizate. Care în România nu există. Ştiu, sunt şi lucruri minunate acasă: munte, mare, câmpii şi femei frumoase, dar… nu există bun-simţ. Nu la ordinea zilei, cel puţin. Oamenii se sperie dacă eşti prietenos sau încerci să-i ajuţi, necunoscut fiind. Vânzătoarele te urmăresc prin magazine, şi nu ca să te ajute, ci ca să se asigure că n-ai venit să furi, mai ales dacă arăţi sub 30 ani şi mai ai şi tenişi în picioare. Dacă saluţi un om care lucrează, la cinematograf, de exemplu, pentru că aşa ţi se pare normal, se uită la tine să vadă dacă cumva ştie cine eşti, total confuz. Şi de cele mai multe ori nu salută înapoi, oricum. Şi nu mai creşteam de ceva vreme. Mă simţeam blazată, blocată, iritată, plafonată. După cum spuneam mai sus, am fost un week-end acasă la începutul lunii. Şi pe lângă fericirea datorată familiei şi prietenilor, am avut un nod în gât toată perioada. Şi nu mi-am dat seama de ce, până nu m-am întors in UK. Acolo nu se mişcă NIMIC. Ce vreau să spun e că există o stare de letargie generală. Şi nu e vorba numai de oameni, e o energie statică, pur şi simplu. Oricine vrea să facă ceva, un protest, un proiect, orice, trebuie să se chinuie, să se lupte cu birocraţia, să se dea de trei ori peste cap şi poate, doar poate, o să iasă
şi următorul pas. Şi-apoi continuă cu obstacolele. Nu o simţeam atât de clar trăind acolo, deşi ştiam că nu mă mai simt bine, nu mă mai provoca nimic. Aici nu e aşa. Ai o idée la muncă, i-o spui cuiva, te bagă în seamă, puneţi ideea în aplicare, merge, perfect, good job; nu merge, nicio problemă, vino şi cu următoarea idée la mine, poate merge. Eu una, sunt mai provocată să gândesc. Pentru că ştiu că dacă mi se aprinde beculeţul deasupra capului, bam!, poate schimbăm ceva şi eficientizăm un proces şi câştigăm o oră liberă pe zi. Chestii mici, dar până la urmă, ele ne ajută să găsim liniştea sau ne bagă la nebuni. Şi pe lângă toate astea, îmi plac lucrurile de calitate. Ceasuri, parfumuri, ţoale. Care, de cele mai multe ori, sunt scumpe. Fapt pentru care, acasă nu mi le mai permiteam. Şi m-am cam plictisit să supravieţuiesc, mi-am dat seama că afară pot să trăiesc. Deci, da, am plecat şi pentru bani. Acasă, nu puteam să îi ajut pe părinţii mei cu niciun leu, şi mă simţeam déjà prost, având în vedere câte sacrificii au făcut toată viaţa ca mie să nu-mi lipsească nimic. De-acum pot să fac asta. Pot să încep să le trimit eu bani la nevoie, fără să mor de foame. Per total, am plecat căci am ajuns la concluzia că acolo nu pot fi fericită pe de-a-ntregul. Era o agitaţie în capul meu de care simţeam că trebuie să scap ca să îmi fie bine din nou.

 Ce faci în Anglia și ce te face fericită acolo?

Ce fac în Anglia este un popas pentru ce urmează. Lucrez în domeniul hotelier, am început de cel mai de jos nivel, cameristă şi chelneriţă, ca să am unde să cresc. N-a fost uşor până m-am obişnuit cu ideea că e doar o etapă. Dar după 6 luni de experienţe şi lecţii şi domesticit de ego, mi-am dat seama că e un loc bun de început, pentru că direcţia nu poate fi decât în sus de aici. În România organizam evenimente şi nu îmi permiteam să-mi plătesc şi chiria şi întreţinerea singură în fiecare lună. Aici îmi permit să mă duc la cumpărături o dată la 2 săptămâni, fără probleme. Momente de fericire am şi aici, dar de-abia au început, căci de-abia s-a făcut linişte în capul meu. Am cunoscut oameni frumoşi, facem lucruri unii pentru alţii, suntem ca un soi de familie dat fiind că pe lângă faptul că lucrăm zilnic aceiaşi 10 oameni, locuim împreună, ne luăm mesele împreună, deci tre’ să ne adaptăm unii la alţii. Şi inevitabil, cu timpul, creăm şi momente de fericire când se poate.

Politica pașilor mărunți dă mereu roade. Asta e ”platforma” în care crede Andreea.

Cum înveți tu să fii fericită?

Cu multe zâmbete din lucruri mici. Vreau să fiu fericită cât de des posibil. Deci m-am obişnuit să observ detalii în fiecare zi, peste tot, care să-mi creeze momente frumoase. De exemplu, pe drum spre magazin, văd litera G tag-uită pe un perete. De-acolo, bau! gândul la prietenul George sau Ghismo, hai cu un telefon, un “Mă gândeam la tine! Te pup!”/ “Ce bine îmi pare că m-ai sunat. Te pup şi eu!”, pac! fericire cauzată de prietenie. E atât de simplu. Momente mici şi dese (de fericire), cheia marilor succese. Sau măcar cheia vieţii mele vesele. Dacă aş sta să le aştept doar pe momentele alea uriaşe, vezi o nuntă, naşterea primului fiu, mai ştiu eu ce evenimente aşteptate de omenire ca să fie fericite… ar mai dura ceva, ca să zic aşa. Şi ar fi păcat. Cred că cel mai motivată sunt de ideea că majoritatea ajunge să se bucure de lucrurile simple atunci când se apropie finalul. Ştii, descoperă că au o boală, sau au un accident, sau cineva drag pleacă de lângă ei de tot… abia atunci încep să vadă că şi detaliile contează. Până atunci, taci acolo, că merge şi-aşa. “Ce-ai, mă, ce fericire? E doar un curcubeu.” – Mai bine îţi explic în această jumătate de minut că nu merită să te bucuri la un curcubeu, şi că gândeşti simplist decât să ne bucurăm împreună de un moment de… pam-pam… fericire! Oameni trişti. Şi sunt mulţi. Dar nu mai bine mă bucur eu la toate curcubeiele şi-mi fac viaţa mai veselă şi-mi programez creieraşul să vadă mai degrabă the silver lining decât să nu? Şi mă bucur că o fac de pe la mijlocul vieţii, nu chiar înainte să plec. Mai ales pentru că nu ştii când pleci. Şi cred cu convingere că sesizarea acelei “silver lining”ajută. Mai ales când eşti singur şi te întrebi dacă să tragi tare încă câteva luni într-o ţară departe de ai tăi că meriţi o viaţă bună sau să te întorci acasă unde e călduţ şi iritant, că poate nu e de tine să faci nebunii d-astea. Don’t get me wrong, nu sunt tot timpul veselă. Am nervi, schimbări de atitudine bruşte şi momente de ciufuţenie şi eu constant. Şi aleg să le simt şi pe alea cu toată fiinţa. Că-s tot ale mele. Dar după ce le simt, trec şi liniştea e a mea din nou.

Ce părere ai despre următoarea afirmație: fericirea este o alegere, fericirea este autoeducare, fericirea este o stare de spirit înnăscută?

Cred că ne naştem fericiţi, dar suntem învăţaţi să ne temem. Şi pe măsură ce creştem, teama e acoperită de răutate. Pentru că ea trebuie ferită, să nu vadă alţii că ne e teamă, căci dup-aia suntem consideraţi slabi şi vulnerabili. Şi, desigur, by default, oamenii răi nu sunt fericiţi. Şi mai mult decât atât, încearcă să le-o ia şi celorlalţi. Dar doar de oftică că ei au uitat cum să o simtă. Pe de altă parte, însă, cred cu tărie, poate cu prea multă tărie, că o cantitate destul de mare de iubire poate dărâma orice perete de frică transformată în răutate. Cu extrem de multă răbdare. Dar asta e altă poveste. Revenind la fericire, da, cred că este o alegere şi ţine de autoeducare. Mult. Cred că trebuie să devenim conştienţi de faptul că nimic din exterior nu poate să ne facă fericiţi sau nefericiţi dacă noi nu vrem, respectiv nu-i permitem. Desigur, cel mai la îndemână ar fi să ne plângem. Că nu controlăm noi cum se poartă doamna de la poştă cu noi, că sistemul e de vină, că noi facem tot ce putem şi tot nu ne iese. Dar nu e chiar aşa. Într-adevăr, nu poţi să controlezi cum se poartă doamna de la poştă, dar cum reacţionezi tu la comportamentul dânsei… e doar alegerea ta. Mie nu mi-a ieşit să mă mai simt bine, cu totul bine acasă la mine, cu toate ca aveam oameni buni şi frumoşi lângă mine şi experienţe mişto. Dar eu, pe dinăuntru, nu mai eram ok. Şi pentru că am încredere că viaţa tre’ să fie frumoasă în întregime şi că tre’ mă simt liniştită în capul meu, am plecat. Ca să nu încep să mă plâng.

Citești multe cărți de spiritualitate, ce titluri ne poți recomanda despre fericire și de ce te-ai oprit la ele?

Nu pot să vă recomand niciun titlu, pentru că nu e O carte care să dea o reţetă perfectă despre cum să fii fericit. Am citit foarte multe cărţi pentru că mi-a plăcut cum sunau titlurile sau pentru că ceva scris pe coperta din spate mi-a atras atenţia. Dar fiecare dintre noi rezonează la altceva. Am citit de la “Alchimstul” lui Coelho (când încă nu era trendy, pur şi simplu mi-a picat în mână şi am citit-o şi de-atunci sunt mult mai atentă la orice fel de semn), la Louise Hay (pe care o îndrăgesc datorită gândirii ei extrem de pozitive), la Debbie Ford (cu ajutorul căreia mi-am descoperit şi lăsat să umbra şi părţile nu tocmai bune din mine să iasă la suprafaţă şi să respire), la Osho (care m-a ajutat să-mi simplific un pic modul de gândire) la Anthony de Mello (care m-a ajutat foarte mult cu cartea lui “Conştienţa – Capcanele şi Şansele Realităţii” pentru că atunci am deschis ochii brusc şi multe s-au schimbat). Dar nu am o anumită carte de căpătâi de recomandat. Am rezonat cu multe, am luat ce informaţii am putut din fiecare şi le-am aranjat frumos în cap, încât să-mi fie bine.

Ce îți dorești în urma experienței tale în Anglia?

În urma ei o să rămână ce-o să rămână, vedem atunci când o să se încheie. Ce îmi doresc acum e să mă mişc, să fac lucruri, să învăţ lucruri noi, să mă mut la hoteluri mai mari, să am unde creşte. Nu e locul ideal pentru mine UK, nu vreau să rămân aici, drumul meu e mai lung, ăsta e doar primul pas într-o aventură în care m-am aruncat. Mă simt bine aici, dar nu e finalul meu de cursă. Ce s-a întâmplat déjà aici e faptul că am realizat că sunt o persoană puternică, mai puternică decât credeam, şi asta nu poate decât să mă motiveze să continui aventura. Şi mi-a mai deschis ochii asupra unui aspect experienţa pe care o trăiesc în UK. Singurătatea este mult mai sănătoasă decât credem noi. Mai ales dacă se transformă în solitudine şi începem să ne punem întrebările care contează şi încercăm să ne obişnuim cu toată fiinţa noastră, în complexitatea sau simplitatea ei. Am încredere în Univers, dar am încredere şi în mine că sunt pe drumul cel bun în ceea ce priveşte viitorul meu fericit. Unul din motto-urile mele, care mi-a devenit si tatuaj, este: „Dream. Believe. Dare. Do.” Şi asta fac şi eu.