Viața e imprevizibilă și poate ajunge la final, pentru fiecare dintre noi, în orice moment. Asta a fost și concluzia lui Tiberiu Căpudean când a luat decizia, în urmă cu doi și jumătate, să își facă mai puține planuri și să trăiască mai mult. Dispariția fulger a mamei lui și a unor prieteni dragi, de-o vârstă cu el, l-au convins că mâine poate să nu mai vină niciodată.
Ca mulți tineri din generația lui, oameni educați, cu job-uri bune, muncitori, cu gândul la un viitor mai bun în România și mereu cu un ochi la ce se întâmplă în afară, și Tiberiu a făcut din munca lui o religie. Credea că dacă trage tare acum, cât e-n putere, mai aproape de vârsta pensionării va avea și banii, și timpul să facă tot ce-i trece prin cap și să ajungă în toate locurile în care și-a dorit să ajungă.
Percepția lui s-a schimbat când și-a dat seama că nimic nu ne garantează ziua de mâine. Cele 6 luni sabatice pe care și le-a propus inițial s-au transformat în peste doi ani de plimbări în toată lumea și două proiecte foto, •FAMILY• și N•A•K•E•D, care au avut deja expoziții în câteva orașe din Europa și care i-au adus anul acesta Premiul European pentru Toleranță.
Prin aceste proiecte foto, Tiberiu și-a dorit să arate oamenilor din jurul lui cum arată iubirea dintre doi bărbați, că intimitatea de care au ei parte e la fel ca aceea pe care și-o dorește orice alt cuplu, heterosexual sau homosexual. Cu toate acestea, după 44 de ani trăiți în România, Tiberiu se va muta, definitiv, la Madrid.
Cum și când ți-a venit ideea proiectului foto nud cu cupluri formate din bărbați?
Proiectul •FAMILY• s-a desprins din N•A•K•E•D. A fost o continuare firească a lui. Și, la fel ca primul proiect, s-a născut dintr-o nevoie – aceea de a arăta firescul unei relații dintre doi bărbați, cât de natural e totul.
Acum un an și ceva am început să lucrez la •N•A•K•E•D. Mă săturasem să aud tot felul de comentarii homofobe și să asist la scene de bullying. M-am gândit că poate n-ar fi rău să arătăm oamenilor cine suntem și în felul ăsta să îi ajutăm să vadă că nu suntem atât de diferiți. Am simțit că e nevoie de mai multă vizibilitate pentru membrii comunității LGBTQI+ din România. Pride-ul e doar o dată pe an. Am vrut să dau voce și un chip celor pe care atât de mulți îi urăsc fără ca măcar să știe de ce.
Când a început toată nebunia cu referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție, deși mi s-a spus că N•A•K•E•D fusese cam prea îndrăzneț și că, deocamdată, românii nu ar fi fost pregătiți pentru așa ceva, am simțit că e momentul să trec la un alt nivel. Și-atunci am început să fotografiez cupluri de bărbați. Și, deși am avut emoții, acum știu că a fost cea mai bună decizie.
Deși a pornit ca un proiect personal, destinat celor care mă urmăresc pe Instagram, N•A•K•E•D a devenit brusc un proiect internațional. În ultimul an am dat peste 50 de interviuri în toată lumea și, imediat după aceea, au urmat și expozițiile. Prima, la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, apoi la Bruxelles, Paris și Madrid.
În vară am fost anunțat că am fost nominalizat la Premiul European pentru Toleranță, iar apoi că am fost votat în unanimitate. Premiul mi-a fost înmânat pe 1 noiembrie 2018 la Madrid, în cadrul Festivalului Internațional de Film LGBT – #LesGaiCineMad, de către dl. Dieter Topp – Președintele Forumului Cultural European.
Care era contextul tău din România când ți-ai propus să pleci și să vizitezi lumea?
Demisionasem din poziția de director de marketing și comunicare dintr-un lanț internațional de hoteluri și îmi dedicasem 9 luni departamentului de fundraising al unui ONG care oferea gratuit servicii de îngrijiri paliative persoanelor care sufereau de boli oncologice și genetice. Aș fi putut să mă întorc în zona de business, însă am decis să iau o pauză.
Cât îți planificasei să călătorești și pe unde și cât ai fost plecat în final?
Inițial m-am gândit la 6 luni în care să îmi vizitez prietenii și să îmi încarc bateriile. Mi se părea enorm. Însă după ce am început să aștern pe hârtie lucrurile pe care îmi doream să le fac, am înțeles că nu mă voi încadra în timp. Așa că am fost foarte generos cu mine și mi-am mai acordat 6 luni.
M-am schimbat foarte mult ca structură în anul ăla, astfel încât am decis să îmi continui călătoriile până când voi simți că e momentul să mă opresc și până când îmi vor permite economiile. Nu mi-am mai planificat nimic. Am lăsat totul să curgă și-a fost foarte bine. Pentru cineva care își planifica totul, în cele mai mici detalii, de la strategiile de business până la vacanțe, a fost o experiență în sine. Așadar, “anul meu sabatic” a durat doi ani și jumătate.
Ce te-a determinat să te plimbi atât de mult și ce îți doreai să descoperi despre lume și despre tine fiind plecat?
În momentul în care am pierdut-o pe mama, mi-am dat seama că viața se poate termina acum. Fără să ai timp să te pregătești. Apoi – la fel de brusc – mi-am pierdut și câțiva prieteni. Cancere, leucemie, accidente. Erau de vârste apropiate mie. Cu toții aveam cam aceleași planuri. Adică să muncim acum și să ne odihnim la pensie pe o plajă. Să muncim mult pentru a ne putea permite o bătrânețe liniștită.
Când mi-am dat seama că totul se poate termina într-o clipă, n-am mai vrut să amân nimic. Și cum tot amânasem cu anii lucrurile pe care le doream, am decis să le fac. Eram în biroul unui prieten și am văzut un poster pe care scria: “Remember all those things you always wanted to do? You should do them!” Imediat mi-am adus aminte de posterul de pe ușa unui alt prieten – “Turn your dreams into plans!”
Decizia am luat-o brusc. Impulsiv. Nu mi-am permis să mă gândesc prea mult de teamă că logica va învinge instinctul. Am vrut să mă liniștesc, însă am terminat prin a mă redescoperi. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată.
Care sunt locurile prin care ai ajuns, care ți-au plăcut cel mai mult și de ce și unde, dacă ai avea posibilitatea, ți-ar plăcea să trăiești o vreme?
După vizitele pe la prieteni, am fost în Norvegia, Suedia, Emiratele Arabe Unite, Israel, Iordania, China, Germania, Italia, Franța, Belgia, Olanda, Statele Unite, India, Nepal, Thailanda, Vietnam, Cambodgia, Maroc și Spania.
Toate mi-au plăcut. Sunt mult prea diferite să le pot compara. Îmi place diversitatea. De la peisaje la gastronomie și de la felul de a fi al oamenilor până la obiceiuri și haine. Asta mi-a plăcut. Să văd varietatea ca pe ceva normal. Și am avut și norocul să întâlnesc oameni foarte mișto peste tot. Mi-ar plăcea să trăiesc câte puțin în toate țările astea. Nu-mi place ideea de granițe. Nu-mi plac nici vizele. Cred că nimeni n-ar trebui să fie ilegal într-o țară. Dar asta e o altă discuție.
E clar că te-a interesat să vezi și cum trăiesc persoanele LGBT în lumea întreagă. Ce ai descoperit din punctul ăsta de vedere?
Am văzut că se poate și mai rău decât în România. Că sunt țări în care orientarea sexuală încă te mai poate trimite la închisoare. Am simțit teama de a fi descoperit, nesiguranța. Am vorbit cu ei despre cât de dificil e să ai o relație. Nu e ușor nici măcar ca turist.
Apoi am fost surprins să văd că homofobia e încă prezentă și în țări pe care le credeam foarte “prietenoase”. Sigur că diferența e în procente. Acolo, majoritatea consideră diversitatea ca pe ceva normal. În plus, mi-a plăcut să văd încrederea pe care comunitatea LGBTQI+ o are în autorități, în poliție. Mi-a plăcut să văd cum primăriile nu numai că au campanii anti-homofobie, anti-rasism, însă sunt și parteneri la Gay Pride. Mi-a plăcut să văd și că în multe țări există legi care te protejează de homofobi.
De ce crezi că în România o persoană LGBTQI+ e văzută ca un fel de extraterestru?
Cred că sunt mai multe cauze. Mentalitatea părinților ar fi prima. Că în familie se formează reperele. Dacă ai părinți care-ți spun că e OK să-i urăști pe bulangii, că poponarii sunt anormali, atunci ajungi să crezi asta. Când ești copil nu pui la îndoială ce-ți spun părinții.
Apoi școala. Sunt foarte mulți profesori homofobi în România. Tocmai am citit recent un studiu care m-a îngrozit. Practic, bullying-ul este încurajat în felul ăsta.
Urmează religia care învață că e OK să-ți urăști aproapele dacă e gay. Și nu, asta nu e o speculație. Am văzut cu toții poziția pe care Biserica Ortodoxă Română a avut-o în timpul referendumului. Preoții și-au transformat bisericile în săli de conferință de unde politicienii țineau discursuri care îndemnau la ură, la îngrădirea libertății aproapelui. Am văzut preoți îndemnând la ură și explicând cât de dumnezeiește e ce fac. Cum protejează ei astfel tradițiile și strămoșii.
Cred că motivul este combinația dintre lipsa educației și religie. Un popor educat este foarte greu de intimidat și manipulat.
De ce atâta efort să convingem oamenii straight că și oamenii din comunitatea LGBTQI+ sunt, în esență, la fel ca ei?
Pentru că diversitatea e ceva normal. Pentru că toți oamenii ar trebui să fie egali. Că dacă tot avem aceleași obligații ca prietenii noștri straight, atunci e firesc să ne dorim să ne bucurăm și de aceleași drepturi și libertăți.
Mi-aș dori ca românii să învețe de la alții ce înseamnă respectul dacă nu sunt în stare să găsească singuri motivele pentru care membrii comunității LGBTQI+ ar trebui să fie respectați. Există suficiente modele în Uniunea Europeană. Nu cred că ar trebui să urmăm modelele Rusiei, Poloniei sau Ungariei. Nu într-acolo ar trebui să ne dorim să ne îndreptăm.
Crezi poate că accentul pus pe sexualitate face ca ideea de bază – faptul că și membrii comunității LGBQI+ sunt, în primul rând, cetățeni cu drepturi egale și, deci, e nevoie să fie astfel văzuți – să treacă aproape nevăzută în România?
În proiectul meu, accentul nu e pus pe sexualitate. Nici măcar proiectul N•A•K•E•D nu s-a numit așa pentru că erau niște fotografii cu bărbați dezbrăcați. Era vorba despre vulnerabilitate și despre sinceritate. Despre transparență. Pentru mulți dintre bărbații pe care i-am fotografiat a fost mai greu să povestească prin ce-au trecut decât să se dezbrace în fața unui necunoscut.
În cazul noului meu proiect nu vei vedea doi bărbați în ipostaze “indecente”. Nu sunt fotografii erotice. Sunt nuduri. Așa cum există nuduri în toate muzeele lumii. Numai că în pictură sau sculptură sunt mai ușor de digerat. Nu sexualitatea, ci firescul din apropierea dintre doi bărbați e ceea ce frapează în proiectul meu.
În Paris, Bruxelles și Madrid oamenii au înțeles exact ce-am vrut să exprim. Iar vizitatorii au fost în egală măsură gay și straight, și tineri, și bătrâni. La Madrid au venit și patru măicuțe catolice la expoziție. Am vorbit cu ele și înțeleseseră despre ce e vorba. Am fost foarte surprins de deschiderea lor.
În România, toți cu cei cu care am vorbit la expozițiile de la MNAC înțeleseseră mesajul. Doar că aici, atunci când se vorbește despre gay, cei mai mulți oameni se gândesc automat la sex. La cum fac sex doi bărbați. Asta e de fapt problema. Asta deranjează, deși nu îi implică deloc. Mai nimeni nu se gândește la cine sunt oamenii ăștia, dacă sunt oameni valoroși pentru societate, dacă sunt oameni care-și văd de treaba lor, dacă sunt talentați, creativi, politicoși. Pe toți îi deranjează că sunt doi bărbați care “se fut în cur”. Sexul dintre două femei e deja fantezie. Nu deranjează atât de mult.
Niciodată n-am înțeles de ce – atâta vreme cât atât sexul oral, cât și cel anal sunt practicate cu succes de cuplurile heterosexuale – atunci când sunt practicate de doi bărbați sunt considerate perversiuni.
Să revenim la proiectul tău foto – care e primul bărbat pe care l-ai fotografiat și cum ai prins apoi curaj, inspirație și disponibilitatea tot mai multora dintre ei să se lase pozați de tine?
Prima persoană pe care am fotografiat-o a fost, de fapt, o prietenă foarte bună. Eram la plajă, undeva în sudul Spaniei. La momentul ăla, ea nu era mulțumită de felul în care arăta, deși mergea regulat la sală și era foarte atentă în ceea ce privește alimentația.
Mie mi se părea că arată foarte bine și-am vrut să îi arăt cum o văd eu. Așa că, în timp ce privea apusul peste dunele de nisip, i-am făcut o fotografie. Pe furiș. Apoi i-am arătat-o și a trebuit să duc multă muncă de lămurire cu ea până am convins-o că nu e nici “photoshopată” și nici “beautificată”, ci că pur și simplu așa arată. A fost extrem de plăcut surprinsă.
Atunci mi-a încolțit în minte ideea proiectului N•A•K•E•D. Pentru că nu am vrut să lupt numai împotriva homofobiei, ci și împotriva rasismului, xenofobiei, body-shaming-ului, ageismului și stereotipurilor. Ăsta e motivul pentru care, pe lângă partea estetică a proiectului, există și o parte narativă. Toți bărbații pe care i-am fotografiat mi-au povestit un moment în care au simțit pe propria piele ce înseamnă discriminarea. Mi-au spus cum s-au simțit și cum au depășit momentul.
Nu eu mi-am ales subiecții. Ei m-au ales pe mine. Îmi prezentam proiectul pe Instagram sau pe alte rețele sociale, le spuneam unde sunt și pentru cât timp, și-apoi începeau să-mi scrie. Am fotografiat bărbați de toate etniile și vârstele (de la 19 la 76 de ani), bărbați cu toate tipurile de corp și care veneau din cele mai diverse medii. Am fotografiat profesori și rugbiști, refugiați și contabili, medici și bucătari, șomeri și avocați. Am vrut în felul ăsta să arăt că suntem capabili să performăm în orice domeniu.
Ce ți-au spus ei despre a fi bărbat gay în țara din care provin?
Poveștile nu sunt foarte diferite. Mai peste tot bărbații gay au fost victimele bullying-ului în școală, din cauza sexualității, mai toți s-au ascuns din cauza presiunii familiei și societății, unii s-au căsătorit și au făcut copii, și-apoi au divorțat. Mulți au fost victimele atacurilor homofobe fie pe stradă sau la serviciu, fie acasă.
Însă majoritatea poveștilor sunt niște lecții despre cum să depășești momentele dificile, cum să mergi mai departe și cum să-ți învingi teama. Toți oamenii pe care i-am cunoscut în proiectul ăsta sunt foarte puternici. Nu e un proiect în care am lucrat cu modele. Nu sunt toți tineri și musculoși. De fapt, dimpotrivă. Sunt oameni obișnuiți, unii nu tocmai multumiți de felul în care arată, dar care au vrut să-și spună povestea.
Tu te-ai lăsat fotografiat de altcineva?
Să știi că sunt foarte surprins că nimeni nu m-a întrebat asta până acum (râde). Da. M-am lăsat fotografiat. A fost o experiență. Am vrut să văd cum e. Am vrut să mă pun în pielea bărbaților pe care urma să-i fotografiez, pentru că am vrut să înțeleg cum se simt. Și, astfel, să știu cum să îi abordez, cum să îi ajut să se simtă confortabil. Apoi m-am fotografiat singur. Încă nu am ales fotografia “câștigătoare”, însă imediat ce voi fi mulțumit de rezultat, o voi publica, împreună cu povestea mea, desigur.
Câte fotografii ai făcut?
Am făcut mii de fotografii de la începutul proiectului. Am fotografiat peste 250 de persoane.
Cele mai multe sunt la mine pe site și pe Instagram.
Cum te-ai simțit la finalul acestui proiect și de ce a fost important pentru tine să-l duci la capăt?
Util. Atât •N•A•K•E•D cât și •FAMILY• au construit punți între oameni. S-a format o comunitate, un grup de suport chiar. Oamenii împărtășesc experiențe similare imediat ce public o nouă fotografie care e desigur însoțită și de o poveste. Se încurajează reciproc, își dau sfaturi și unii chiar s-au cunoscut ca urmare a proiectului.
Nu mă gândesc la nici unul ca la un proiect încheiat. E ceva ce abia am început. Și atâta vreme cât vor exista oameni interesați de fotografiile mele și de poveștile pe care le culeg, voi continua.
Mă bucur să văd că și de data asta instinctul m-a dus unde trebuie.
Înțeleg că pleci din țară. Așa e?
Da, așa e! Sunt un bărbat gay de 44 de ani care s-a născut, a trăit și muncit 20 și ceva de ani în București, în foarte multe domenii: de la marketing & comunicare la management și publicitate. Sunt un tip care de 24 de ani face voluntariat și e implicat activ în diverse ONG-uri din România. Sunt un român, care s-a săturat să ceară voie să trăiască și să iubească un alt bărbat. Un tip care nu mai are chef nici să fie subtil și nici politicos cu haterii.
În Asia există vorba asta: “Same-same, but different.” Se întâmplă mai ales când vrei să cumperi ulei de plajă și vânzătoarea îți oferă zâmbind o loțiune împotriva țânțarilor. Când spui că nu asta ai cerut, invariabil, replica e: “E același lucru, dar puțin diferit.”
Așa cred că sunt și eu după perioada asta. Același om, însă puțin diferit. Nu-mi mai e atât de teamă de necunoscut, îmi fac numai planuri pe termen scurt și sunt mult mai relaxat.
https://www.instagram.com/p/BpTd7ZShezB/
Am analizat pentru prima oară la rece realitatea din România și am ajuns la concluzia că lucrurile nu se vor schimba semnificativ în țară în timpul vieții mele, indiferent de eforturile mele și ale prietenilor mei, indiferent de cât de mult ne străduim să facem lucrurile corect sau de cât de mult și pașnic protestăm. Pentru că 50.000 de protestatari într-o țară cu 19.500.000 de locuitori vor fi întotdeauna irelevanți. Și că nu, speranța nu stă în noua generație, din păcate. Deși tare mi-ar fi plăcut să fie așa.
Prin urmare, am decis să îmi vând apartamentul din București și să mă mut la Madrid. Nu am nici un plan, nu am semnat încă nici un contract de muncă, însă știu că nu îmi pot permite să îmbătrânesc în România. Nu știu cum să trăiesc cu o pensie mizeră, asemenea mamei mele sau părinților și bunicilor prietenilor mei, și nici nu vreau să învăț să trăiesc numărându-mi mărunțișul din portofel după o viață de muncă. Mi-e groază să ajung într-un spital din România cu o problemă gravă. M-am săturat să tot explic lucruri lămurite în alte țări: că e normal ca doi bărbați să se iubească, că e simplu să le explici copiilor – în cazul în care văd doi bărbați ținându-se de mână pe stradă – că este modul în care își manifestă afecțiunea doi adulți care se iubesc, că dacă mi-aș dori să adopt un copil, deși nu doresc asta, nu i-aș influența în nici un fel sexualitatea, așa cum nici mie nu mi-au influențat sexualitatea părinții mei heterosexuali.
Așa că, până îmi voi vinde apartamentul din țară, voi face naveta România-Spania, pentru a petrece timp cu soțul meu, care deja și-a găsit un job la Madrid și s-a mutat acolo în urmă cu 4 luni.
Vrei să fii la curent cu ce face Tiberiu Căpudean? Dă like paginii sale de Instagram și fii cu ochii pe el.
1 comment
Foarte bine ati decis ,cand ajungem si noi sa nu mai respiram bine venim sa incepem de la zero .Temerile dv sunt corecte noi avem 46de ani si ne gandim cu frica ce o sa facem la batranete nu avem optimism si am pierdut licarirea din ochii.Cu respect va salutam .