Una dintre cele mai așteptate conferințe din acest an, The Power of Storytelling, s-a întâmplat în acest weekend. A 8-a ediție organizată de aceeași echipă revoluționară de la Decât O Revistă a fost, pentru mine, și cea mai intensă. Însă nu doar pentru mine. Am auzit deseori în cele două zile dorința multora de a bea ceva alcoolic și tare după vreun discurs care ne-a lăsat gură cască și emoționali. Barul cu cocktails de la sfârșitul conferinței ar fi fost binevenit non stop, încă de la 10.00 dimineața, pentru că mulți am fi avut nevoie de un pahar ca să ne relaxăm.
Tocmai de aceea, înainte de a începe să scriu despre speakerii și poveștile care m-au impresionat, m-am gândit ca pe fiecare dintre ele să o notez cu shot-uri de vodcă. Ce înseamnă asta? Cu cât o poveste a fost mai intensă și mai greu de digerat, cu atât va primi mai multe shot-uri de vodcă, maximum fiind cinci. Cred că astfel, pe lângă ceea ce voi scrie despre ce mi-a dat de gândit în aceste două zile, cantitatea de alcool de care aș fi avut nevoie ca să zâmbesc mai repede după aceea vă va face să vă dați, poate, seama mai bine despre ce vorbesc. Așa că, noroc, și să-i dăm drumul!
NINA BERMAN / 5 shot-uri de vodcă
Foto: Cătălin Georgescu
Ordinea în care scriu despre speakerii care au urcat pe scena PoS este aleatorie. Încep cu Nina Berman, regizoare și documentaristă, pentru că ea a fost preferata mea din acest an atât datorită poveștii, cât și atitudinii ei. Existența Ninei a fost marcată vreme de peste 20 de ani de prietenia cu Kimberly Stevens, o femeie pe care a cunoscut-o în Londra, pe când era adolescentă și fugară, și cu care apoi a continuat relația în New York, unde aceasta a ajuns și unde trăiește și azi.
Viața lui Kimberly, dublată de boală psihică, este un lung șir de abuzuri de tot felul, de la pornografie infantilă până la trafic de persoane. În tot acest șir de episoade oribile, întâlnirea cu Nina se dovedește a fi o ancoră, poate printre singurele lucruri sigure și stabile din viața ei. Nina ne-a povestit despre cele mai importante secvențe din relația lor care, în cele din urmă, s-a transformat în proiectul artistic, AN AUTOBIOGRAPHY OF MISS WISH, o carte cu fotografii semnate de Nina și desene semnate de Kimberly, în care aflăm povestea celei din urmă. Cartea se găsește și-n România și poate fi cumpărată de aici. În mod normal v-aș fi dat și alternativa Book Depository, un serviciu de livrare gratuită a cărților din UK, însă, de data asta, prețul albumului este similar cu cel din România.
ANNE ROSLING RONNLUND/ 1 shoot de vodcă
Foto: The Power of Storytelling
Anna Rosling Ronnlund a fost gura de aer de care aveam nevoie ca să nu cădem complet în butoiul cu melancolie. Făcând apel la fapte, statistici și rațiune, am aflat de la Anna că lumea nu este un loc atât de rău pe cât ne imaginăm, în mod subiectiv, majoritatea dintre noi. Dimpotrivă! Cifrele ne arată că în multe teme esențiale precum grija pentru natură, mortalitatea în rândul nou-născuților sau gradul de vaccinare al copiilor la nivel mondial, situația este mai roz decât credem.
Co-autoare a cărții Factfulness – 10 motive pentru care interpretăm lumea greșit și de ce lucrurile stau mai bine decât crezi, Anna este și co-creatoare a proiectelor Gapminder și Dollar Street. Despre Dollar Street s-ar putea să știi pentru că este un proiect participativ la care poate contribui oricine, chiar și tu. În acest sens, Anna ne-a rugat să participăm cu imagini și texte în proiect pentru că România nu are încă o bună reprezentare, ei intenționând să strângă un număr de 10 gospodării diferite din fiecare țară.
”Oamenii educați tind să supraevalueze ceea ce știu și cât de rău e totul în jur. Trebuie să fim umili și curioși ca să înțelegem corect lumea,” a spus Anna, subliniind astfel că avem tedința de a generaliza percepții subiective fără să știm, de cele mai multe ori, cum stau, de fapt, lucrurile. Invitația ei la rațiune, observație, căutarea informațiilor și, în general, documentare, este binevenită într-un context în care știrile negative sunt predominante creând sentimentul că locuim într-o groapă cu lei.
DIANA MARKOSIAN / 5 shot-uri de vodcă
Foto: Cătălin Georgescu
Povestea fotografei Dianei Markosian mi s-a părut creepy. Nu știu ce alt cuvânt să folosesc pentru ceea ce ne-a relatat femeia de aproape 30 de ani, de origine armeano-rusă, dar crescută în SUA. Pe când era doar un copil care trăia alături de familie într-o Rusie greu încercată cu posibilități puține și probleme multe, poarta de evadare de la finalul fiecărei zile îl reprezenta serialul american Santa Barbara. Acesta era un vis despre mai bine, mai ales pentru mama Dianei, care își dorea să trăiască pe picior mare, ca personajele pe care le vedea în serial.
Așa se face că într-o zi, Diana, fratele ei și cu mama au aterizat în Santa Barbara, unde au început o viață nouă alături de un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mama ei, în vreme ce tatăl a rămas în Rusia, neștiind unde i-a dispărut familia și încercând cu disperare să afle orice despre ei și să-i găsească. Fără știrea lui, mama, sătulă de viața grea din Rusia și dorind să ofere un viitor sigur copiilor ei, corespondase prin scrisori cu un american din Santa Barbara, dispus să se însoare cu ea.
Când crește și află ce s-a întâmplat, Diana suferă un șoc și pornește în căutarea tatălui, înapoi în Rusia, în dorința de a-l cunoaște și a vedea cine e acest om. Așa începe proiectul foto ”Reinventing my father”, în care Diana petrece timp cu tatăl abandonat cu ani în urmă, care între timp își refăcuse viața. Încercând să facă lumină în propriile emoții vizavi de o istorie personală pe care n-a ales-o, Diana vrea și să-și înțeleagă mama mai bine, așa că începe și documentează primul an al lor în SUA, după ce bate palma cu producătorii serialului Santa Barbara cu care azi lucrează la proiectul despre familia ei pe tărâm american.
ANDY MILLS/ 5 shot-uri de vodcă
Foto: Cătălin Georgescu
Andy Mills a fost unul dintre cei mai controversați speakeri pentru că, poate, unele dintre afirmațiile sale nu au fost suficient de puternice ca să ne lase să înțelegem corect și fără dubiu gândurile pe care le are cu privire la oamenii cu care face interviuri. Recunoscut datorită podcastului Caliphate de la The New York Times, realizat după investigația lui Rukmini Callimachi (jurnalistă româno-americană) cu privire la Statul Islamic, prezentarea lui Andy, producător audio la The New York Times, a vorbit despre nevoia de a asculta și povestea personajelor negative, căci „jurnaliștii trebuie să reziste tentației de a portretiza oamenii ca pe niște monștri, iar, în schimb, să fie curioși chiar și cu privire la cei mai renegați din societate.”
Apoi ne-a dat exemple de interviuri pe care le-a făcut cu oameni care au făcut mult rău în jurul lor și despre ce a însemnat să îi asculte cu mintea deschisă. ”Mergi să vorbești cu oamenii. Fii deschis la posibilitatea ca ceea ce auzi să te supere. S-ar putea să fie și periculos, dar merită. Ne-am întâlnit cu un fost membru ISIS, am stat cu el la masă, am pus întrebări, am ascultat. Am mers cu mintea deschisă și am avut de câțtigat,” ne-a spus Andy despre abordarea lui și despre fostul membru ISIS care și omorâse niște oameni.
Cam p-aici a fost momentul în care Andy a omis, poate, să clarifice că disponibilitatea lui de-a înțelege un om care a comis astfel de fapte nu e egală cu a scuza fapta. Căci senzația cu care am rămas și eu, și alți oameni cu care am vorbit, e că, în momentul în care a ascultat argumentele fostului membru ISIS și le-a înțeles, omul parcă, în ochii lui, n-a mai fost un tip atât de rău. Poate că, într-adevăr, lucrurile așa au stat, cu toate astea să omori un om nu e chiar un lucru demn de aplaudat (în contextul prezentat de Andy).
Foto: Mădălina Pavel
CE-A FOST DIFERIT LA POWER OF STORYTELLING 2018 FAȚĂ DE ANII TRECUȚI?
Probabil cea mai importantă diferență pentru mine a fost că speakerii au avut povești mult mai personale și că, uneori, au vorbit despre ei înșiși ca personaje în poveștile altora, ceea ce, până acum, nu prea s-a întâmplat, întrucât tendința a fost ca profesionistul în jurnalism să se comporte mai degrabă ca un observator și mai puțin ca participant.
De data asta însă am avut sentimentul că viața jurnalistului și viața personajului despre care scrie se întrepătrund arătând că oricât de obiectivi ne-am dori să fim, nu putem să ne ținem inima în afara anumitor povești la finalul cărora nici noi nu mai suntem chiar aceiași de la începutul ei. E bine, e rău, e util pentru cum spunem o poveste în jurnalism să fim în ea sau în afara ei? Nu cred că există un răspuns corect și, din nou, pentru prima dată la conferința PoS, la care merg de ani de zile, mi s-a părut că granițele nu mai sunt bine stabilite și că, dimpotrivă, există o tendință de a ne folosi de propria vulnerabilitate pentru a interacționa mai bine cu cei despre care scriem fără a ne mai ține, ca-n alte dăți, la suprafața situației, ca niște faruri care luminează.
