Înainte să încep să-ți povestesc pe unde m-am plimbat și ce am făcut, trebuie să-ți spun că poza de mai sus e făcută-n satul Axente Sever (între Mediaș și Sibiu), în turnul cetății care e acum muzeu. Ca să ajungi unde sunt eu în poză trebuie să urci multe scări și să te apleci de mai multe ori, însă efortul merită pentru că priveliștea e minunată. În plus, ai mai multe clopote și, deși ești rugat încă de la intrarea în turn să nu tragi de ele, să te abții e foarte greu (spune-i cuiva să nu facă un lucru și numai la acel lucru se va gândi pe urmă).
Sâmbătă dimineața am plecat în direcția Târgu Mureș cu un plan clar, să vedem ultimul spectacol în regia lui Bobi Pricop, TEROARE, la Teatrul Național din Târgu Mureș. Despre Bobi Pricop v-am mai povestit după ce, în 2017, am văzut spectacolul ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, apoi am mers și la Craiova să văd un spectacol regizat de el, AUTORUL, iar acum pe acesta despre care îți povestesc.
Teatrul Național din Târgu Mureș înainte de furtună
După un drum de aproape șapte ore am ajuns la hotelul Continental unde am fost cazați și ne-am bucurat că teatrul e chiar lângă noi. De la geamul camerei îl puteam vedea. Am mai avut timp să facem o plimbare prin centru și să mâncăm ceva înainte de spectacol. Orașul mi s-a părut pustiu, poate și din cauza ploii care începuse, dar îngrijit și plăcut. Totuși, unde-s toți oamenii? Nu era prima mea dată la Târgu Mureș, oraș în care am ajuns în perioada facultății de vreo două ori la festivalul Peninsula, care acum nu mai există, dar unde i-am văzut pentru prima dată pe Prodigy în concert. Ce vremuri!
La 18.50 am intrat în teatru, o clădire interesantă, construită prin anii 1970, și încadrată în arhitectura specific comunistă a acelor timpuri, ca parte dintr-un ansamblu în care se mai află blocuri și niște galerii comerciale. Deși la vremea aceea era considerată o clădire modernă, pentru construcția ei s-a demolat o mănăstire franciscană (mărturie a existenței sale stă singurul turn rămas care spune povestea locului) și a mai multor clădiri istorice din centru. Clasica intervenție de tip comunist în care locuri cu valoare simbolică sau istorică sunt puse la pământ. Istoria, n-ai ce să-i faci, nu?
O poză rapidă și neclară din interiorul teatrului, înainte de spectacol
Teatrul din Târgu Mureș are două secțiuni, în română și-n maghiară. Trupa de actori de la secția română poartă numele ”Liviu Rebreanu” și pe o parte dintre ei i-am văzut jucând. În Târgu Mureș auzi în jur, în egală măsură, și română, și maghiară. Chiar și spectacolul a fost supratitrat în maghiară, semn că ambele limbi sunt la fel de importante în comunitate.
Spectacolul TEROARE, după un text scris de Ferdinand von Schirach, avocat și autor, în urmă cu aproape trei ani, este o experiență teatrală complet diferită, care m-a ținut atentă și cu sufletul la gură pe tot parcursul celor peste 2 ore în care am stat pe scaun, dar pe care nu le-am simțit deloc. Asta și pentru că publicul e personaj colectiv în spectacolul al cărui deznodământ îi aparține în totalitate. La fel ca-n AUTORUL, la Craiova, Bobi Pricop e un regizor care ține la interactivitate, care vrea să mute spectatorii de pe scaune, pe scenă. Astfel, în spectacolele lui, ai toate șansele să te trezești parte din acțiune.
Pilotul de vânătoare Lars Koch răspunde la întrebările judecătoarei. Foto: Cristina Gânj
De data aceasta, spectatorii au devenit jurați într-o sală de teatru care a devenit instanță de judecată. De ce? Avionul de pasageri LH 2047, cu 164 de pasageri la bord, este deturnat de un terorist către un stadion cu 70.000 de oameni. Pilotul de vânătoare Lars Koch încalcă ordinul superiorului său și doboară avionul pentru a-i salva pe spectaori. Ar trebui el condamnat pentru crimă?
Urmează două ore în care atât procurorul, cât și avocatul apărării alături de martori și de inculpat răspund la întrebări și argumentează de ce pilotul e vinovat și trebuie condamnat sau, dimpotrivă, a luat totuși decizia cea mai bună într-o situație limită și trebuie eliberat. De la ceea ce prevede Constituția Germaniei în astfel de situații, până la întrebarea ”putem decide că o viață e mai importantă decât alta?” și de la discuții despre demnitatea umană până la realitatea în care principiile nu mai au nici o valoare atunci când o situație devină critică, vei fi ca-n bancul acela în care dai tuturor dreptate, fiindcă punctul de vedere al tuturor e valid. Ajungi astfel să descoperi că e greu să judeci faptele ca fiind ”bune” sau ”rele” pentru că, uneori, viața e ceea ce e și nimic mai mult.
Sala de teatru a devenit instanță de judecată. Foto: Cristina Gânj
Până acum spectacolul a fost montat în peste 160 de variante în toată lumea, iar pe pagina web terror.theater poți să afli cum au votat spectatorii din toată lumea. În spectacolul pe care l-am văzut eu, pilotul de vânătoare a fost găsit nevinovat de noi, spectatorii, cu aproape 160 de voturi împotriva condamnării sale și aproape 70 pentru condamnarea sa. Evident că, la final, lumea a ieșit din sală discutând în continuare și argumentând propria decizie. În ceea ce mă privește, eu l-am votat nevinovat, în timp ce Adrian l-a votat vinovat, așa că și între noi dezbaterea a continuat în seara respectivă, însă a fost un exercițiu foarte bun de argumentare într-o situație cu multe nuanțe care invită la dialog.
După spectacol am ajuns la subsolul teatrului unde era un after party și unde se aflau actorii și alți invitați așa că am băut un vin și am mai stat la povești. Lumea vorbea, evident, despre ceea ce tocmai văzuse pe scenă și adevărul este că era greu să ieși din acel film dintr-o dată după ce, două ore, stătusei cu ochii și cu mintea la ce se întâmplă în proces, mai ales că noi, ca jurați, ne-am comportat întocmai. De exemplu, când judecătoarea a intrat și a părăsit sala, și noi ne-am ridicat, în semn de respect, în picioare, iar, la final, am avut pauză 10 minute pentru stabilirea sentinței în urma voturilor noastre, apoi am revenit în sală pentru verdict. Așa că totul a fost cât se poate de real!
Anunțam lumea din sat că am venit în vizită
Pe la 23.00 ne-am retras frânți în cameră după o zi foarte lugă și-am dormit lemn până la 9.00 dimineața când am mers la micul dejun, apoi am mai făcut o plimbare în orașul care prinsese ceva mai multă viață, căci oamenii ieșeau de la biserică, deci străzile erau mai animate. Pe la 12.00 am pornit spre București cu două opriri planificate până acasă 1. satul Axente Sever unde Adrian văzuse turnul și-n alte dăți și acum era decis să-l viziteze 2. Sibiu, la inițiativa lui Bobi, pe care l-am avut pasager și care voia să mănânce o ciorbă la Pardon Cafe că îi place lui acolo.
În satul Axente Sever am oprit la turnul-muzeu și după ce am plătit 8 lei intrarea am avut surpriza să găsim o adevărată istorie a locului, dar și a zonei. Am aflat că Axente Sever a fost participant în Revoluția de la 1848, am aflat cum erau organizate satele săsești, am văzut costumele lor populare și am aflat informații despre cum trăiau. Toate lucrurile în aceste comunități erau la locul lor, oamenii știau ce au de făcut și sigur că e imposibil să nu te gândești, și de data asta, cum ar fi arătat aceste sate dacă localnicii nu erau strămutați odată cu al Doilea Război Mondial, când rușii au invadat România, iar mulți germani din aceste teritorii au fost mutați cu forța în teritorii ale Reichului.
În biserica de lângă turn, prea emoționantă să adresez câteva cuvinte sălii goale
Am urcat până în turn de unde am avut parte de o priveliște superbă și am făcut poze, apoi am tras, deși nu aveam voie, de clopote, însă cum să te abții când sunt atât de multe și sună atât de bine? Totuși nu ne-a reclamat nimeni, am tras și noi cu simț de răspundere, apoi ne-am văzut mai departe de drum până la Sibiu, unde planul lui Bobi nu s-a potrivit cu realitatea.
Asta pentru că în zona centrului vechi, unde e bistro-ul lui preferat, avea loc un festival de street food. Era plin cu rulote cu mâncare, așa că până la urmă ne-am adaptat și fiecare și-a luat ce i-a făcut cu ochiul. Unele dintre ele îmi erau familiare de la festivaluri similare din București și m-am bucurat să le văd și aici. Zona era plină cu oameni, așa că locul era foarte animat și primitor. Din păcate nu am putut să mai stăm și la concertele care începeau seara, dar am putut asculta trupele care repetau în apropiere.
La Sibiu
Am ajuns în București pe la ora 21.00, încă o dată frânți de oboseală, și după ce ne-am lăsat bagajele la ușă am aterizat direct în pat într-un somn adânc din care ne-am trezit într-o zi de luni, cu multă energie bună și forțe proaspete.
