Unseen. Concert in the Dark își continuă periplul prin țară. Cu trei concerte noi care au avut loc zilele trecute la Brașov și la Timișoara avându-l la pian pe muzicianul Florian Mitrea, Unseen. Concert in the Dark e un experiment muzical în întuneric deplin care te pune față-n față cu propriile emoții și descoperiri. Călătoria nu e ușoară nici pentru public, nici pentru muzicieni. Însă la finalul ei, fiecare dintre cei care au experimentat-o, au avut povești de împărtășit. Că-s dintr-un trecut îndepărtat și aproape uitat sau dintr-un prezent intens, poveștile fiecăruia își găsesc drum în lumină cu ajutorul sunetului, și-apoi, prin vocea oamenilor, ele capătă consistență.
Am vorbit cu Florian Mitrea după primul concert susținut la Filarmonica din Brașov și-am aflat cum a fost pentru el atât pregătirea unei astfel de experiențe pe întuneric, cât și concertul propriu-zis. Florian trăiește și muncește din 2008 în Marea Britanie, unde este profesor în cadrul Facultății de Pian a Academiei Regale de Muzică din Londra, cât și la Școala Purcell pentru tineri muzicieni. Este un interpret multi-premiat, călătorește în toată lumea și susține concerte și e pregătit pentru provocări de câte ori le primește.
Foto: Diana Matache
Am intrat în scenă și prima reacție a fost, „În ce m-am băgat?”. Nu puteam nici să văd pianul.
Florian Mitrea
Cum te-ai pregătit pentru experimentul Unseen. Concert in the Dark?
Studiam după ce se întuneca afară și atunci aveam primul șoc al întunericului total. Dar, după 10-15 minute, ochii se obișnuiau și începeam să văd contururi, umbre… În sala Filarmonicii din Brașov a fost de asemenea greu de repetat fiindcă și acolo intra lumină naturală, însă până la ora 19:00, când începea concertul, era întuneric total.
Acasă am cântat și cu masca de avion pe ochi. Dar problema cu masca e alta: eu nu pot cânta la pian nici măcar cu măștile astea de COVID, îmi debusolează complet centrul de greutate, ca să zic așa – nu mai am reperele alea, punctele de referință între unde-i stânga, dreapta, sus, jos, și asta mi se întâmpla și cu masca pe ochi. Cumva, mi se părea că îmi ține capul drept, iar eu nu stau niciodată drept, lumânare, la pian. De fapt, mi se părea că îmi îngrădește mișcările fizice, îmi rupea orice fel de legătură cu mediul înconjurător, cu realitatea. Nu îmi trebuie să văd să citesc, dar îmi trebuie totuși un punct de referință… Dacă pot să văd conturul pianului, da, asta chiar mă ajută să cânt. Fără să văd nimic ești pierdut în neant și nu cred că se poate cânta. Deci chestia cu masca a mers și n-a prea mers, din cauză că am eu un blocaj mental când am ceva pe ochi sau pe nas și mai mult mă concentram pe senzația de ochi apăsați decât pe cântat.
Până la urmă, mi-am dezvoltat niște reflexe într-un întuneric semiobscur, să spunem așa; noi facem foarte multă pregătire în ceea ce se cheamă psychology for musicians – închizi ochii și te vizualizezi pe tine cântând la pian fiecare notă din program. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că îți muți senzația fizică în creier. Aveam nevoie, până la urmă, de o eliberare de orice fel de obiecte, ca să-mi păstrez măcar ideea, senzația de distanțe.
A fost o experiență foarte nouă. Aștept să văd cum mă voi simți la primul concert convențional, în lumină, după experiența asta. Am senzația că am crescut ca muzician, am dezvoltat o încredere în tehnică pentru că am reușit să cânt concertele astea pe întuneric, încredere pe care altfel n-aș fi dobândit-o. E foarte constructiv!
Mai e o chestie interesantă: când făceam exercițiile în care te vezi pe tine cântând concertul fără să fii la instrument, ne puneau să stăm într-un scaun cu ochii închiși și trebuia să stai absolut imobil, complet fixat. Ne-au explicat niște neurologi că, de fapt, dacă vizualizarea este super puternică, dacă te concentrezi atât de mult încât chiar ți se pare că ești acolo, creierul trimite aceleași semnale către corp, către membre, ca atunci când ai cânta. Aseară, după primul șoc în care mi-am dat seama că e chiar beznă, după ce am putut să mă debarasez puțin de chestia asta și am început să văd conturul claviaturii, am reușit la un moment dat să uit de treaba asta și să am încredere în reflexele pe care mi le formasem. Eram pur și simplu șocat de mine însumi, devenind din ce în ce mai relaxat; reușeam, de fapt, să lucrez cu sunetul. Sunt niște piese deosebite la mijlocul programului și chiar reușeam să nu grăbesc lucrurile, pur și simplu să dau timp lucrurilor să se întâmple, să lucrez cu rezonanța sunetului în spațiul respectiv. A fost foarte interesant.
Portret de Florin Ghenade
Întunericul îmbie la întoarcerea către tine.
Florian Mitrea
Cum ai primit întunericul?
Când am intrat din culise pe scenă am avut un șoc. Nu vedeam nimic! Am intrat în scenă și prima reacție a fost, „În ce m-am băgat?”. Nu puteam nici să văd pianul. Dar m-am bazat pe memoria vizuală, știind totuși în ce direcție l-am pus, că doar noi l-am poziționat. (râde) Am ajuns la pian și, între timp, a sunat un telefon în sală, un minut, două. Nu se mai oprea, dar asta cumva m-a ajutat pentru că începeau să mi se obișnuiască ochii cu întunericul. Experiența concertului a fost exact așa cum o simțeam și acasă: primele 10 minute au însemnat beznă totală, apoi ochii se obișnuiau, iar eu mă relaxam.
Întunericul îmbie la întoarcerea către tine. Eu am fost surprins de cât de mult m-am integrat – mă așteptam să fiu ca un vapor în mijlocul unei furtuni când, de fapt, cu cât cântam mai mult, cu atât mi se părea că atmosfera se destinde și mai mult. Unii oameni au spus că au venit cu niște stări negative în sala de concert, iar când s-a stins lumina complet și a început și muzica, prima reacție a fost de amplificare a acelor stări. Însă apoi au zis că muzica le-a dat și speranță, soluții și totul s-a reglat pentru ei până la final din punctul de vedere al percepției.
Ce poți să îmi spui despre repertoriul pe care l-ai construit pentru Unseen. Concert in the Dark?
Mie îmi place foarte mult să fac conexiuni între piese sau compozitori aparent neconectați. Practic, toate lucrările astea au fost compuse cu o tonă de background și având anumite inspirații. În cazul meu, cel puțin, ideea inspiratoare de la care am pornit a fost tot întunericul, deci neapărat am zis că trebuie inclus ceva de Beethoven; faptul că și-a pierdut auzul atât de devreme e o chestie care l-a adus, folosind termeni moderni, în pragul suicidului. Are o scrisoare în care spune că vrea să se omoare pentru că viața lui nu mai are niciun sens, dar în același timp tot el zice că merită să trăiască pentru și prin muzică, prin artă. Deși nu putea să mai audă absolut nimic, a ajuns să scrie lucrări de genul ăsta, care sunt atât de încurajatoare, pline de optimism. Lucrarea asta de Beethoven, ”Sonata nr. 21 în Do Major Op. 53”, deși este provenită dintr-un întuneric al surzeniei, este o muzică atât de spiritualizată. De fapt, el auzea totul pe interior, auzea muzica la un nivel transcedental, vizualizat.
Florian Mitrea a ieșit cu succes din întuneric
Foto: Diana Matache
”Für Alina” de Arvo Pärt a fost comanda Cristinei (n.red. Bobe, creatoarea experienței Unseen. Concert in the Dark), care e un ascultător foarte fin – ea mi-a inclus lucrarea și mi-a cerut-o în program, dar există și acolo o temă a întunericului. Pärt a scris-o pentru o prietenă de familie care trecea printr-o dramă personală, trecuse printr-un divorț foarte urât, avea o fată cu soțul respectiv și, prin judecată, fata a fost dată tatălui, care a plecat cu ea în Anglia. Mama rămâne singură, deci practic e un întuneric al solitudinii, al despărțirii, un vid personal. Piesa redă foarte bine starea asta, de întuneric și de goliciune, până la urmă.
La ”Fantezia Nr.3 în re minor K397”, de Wolfgang Amadeus Mozart M, piesa următoare, vorbim despre un întuneric al morții, până la urmă, al dispariției fizice. E un fragment, Mozart nu a apucat să se întoarcă la partitura asta și să o termine. Există niște completări date de niște elevi de-ai lui, care mie nu-mi plac. Așa că eu cânt un final așa cum îl văd eu – o întoarcere la întuneric, pentru că piesa începe în întuneric și cumva se „luminează” pe parcurs, elevii lui Mozart au considerat că trebuie să rămână în lumină și au terminat-o așa. Mie mi se pare că întunericul e predominant în piesa asta și atunci s-ar putea întoarce mai firesc tot la întuneric, să facem arcul complet. Sigur, e o chestie subiectivă, e un semn de întrebare, nu vom ști niciodată cum ar fi încheiat-o Mozart.
La ”Sonata după o lectură din Dante (Fantasia Quasi Sonata)” de Franz Liszt , care e inspirată de Infernul lui Dante și Divina Comedie, vorbim iar de personificarea întunericului prin demon, deci Întunericul devine personaj activ: e malefic, e antagonist, și de fapt întreaga lucrare este o luptă cu acest Întuneric. De-asta am lăsat-o în final, mi se pare că ajungem la izbăvire – un fel de mântuire, o salvare din gheara acestui Întuneric. Piesa e foarte spectaculoasă, cu mari transformări. Mi-aș dori ca lumea să plece transformată după experiența asta, înclinată spre optimism. Chiar dacă suntem încă în întuneric, să fie unul prietenos, care te îmbrățișează!
Foto: Diana Matache
Ce te-a determinat să accepți provocarea unui astfel de experiment în întuneric deplin, așa cum a fost la Unseen. Concert in the Dark?
Îmi plac colaborările – îmi place să lucrez cu oameni. De foarte multe ori mă arunc într-un proiect care nu știu dacă mă interesează neapărat, însă mă atrag oamenii cu care lucrez. Cristina (n.red. Bobe) îmi place foarte mult ca artist și ca om, mi se pare un ascultător foarte fin și un om cu foarte mare sensibilitate. Pur și simplu am fost provocat de idee și am vrut să văd despre ce e vorba. Uneori, proiectul crește foarte mult prin colaborările pe care le întrunește. Un proiect poate să fie genial, dar dacă echipa e dezlegată și nu există un liant care să-i țină pe toți laolaltă, cel mai tare proiect, cel mai interesant și cel mai inspirat poate să „cadă” încă de la pornire. Ce contează foarte mult la un creator de proiecte este faptul că tu crezi în ceea ce faci; aproape că nu mai contează dacă la un nivel subiectiv e bine sau nu, ci contează încrederea și dedicarea pe care o acorzi acestei idei. Pe mine asta m-a convins 100%, pentru că Cristina chiar își dorește să facă treaba asta, chiar dacă a avut și ea momente de îndoieli – chestii pe care le avem și noi, de fapt, în profesia noastră. Ceea ce ne omoară, de cele mai multe ori, este o lipsă de încredere în noi. Pentru mine, ca să zic așa, „cârligul” a fost Cristina și restul echipei!
