Viața mea de freelancer

by Andreea Vasile

STILL LIFE / REPORTER'S DESK WITH TYPEWRITER & BOX CAMERA

Au trecut un an și aproape patru luni de când sunt freelancer și încă pot să îmi plătesc chiria, întreținerea, să-mi cumpăr mâncare și să-mi fac și mie mici bucurii. Pe scurt, cu încântare, pot să spun că trăiesc, nu că supraviețuiesc și asta e o diferență importantă. Că într-o zi voi fi pe cont propriu știam încă de când m-am angajat pentru prima dată la 22 de ani, deși, în mod oficial, muncesc de la 18, însă fără forme legale pe atunci. Știam că voi fi pe cont propriu pentru că din multe puncte de vedere, majoritatea relevante pentru angajatorii mei, deși, cumva, am trecut mereu mai departe cu zâmbetul pe buze chiar și-atunci când purtarea mea ar fi putut să atragă ceva sancțiuni, nu am fost niciodată un angajat la locul lui.

Pe scurt, modul meu de a lucra e ca o electrocardiogramă, acum sunt în vârf și fac 482025 de chestii, iar mâine pot fi plată, una cu pământul, cea mai proastă ființă, care n-are nici cea mai mică idee despre ce subiect ar putea să scrie sau să filmeze sau care, pur și simplu, n-are chef. Munca mea în instituții organizate a fost, mai mereu, un lung șir de căutare și așteptare ale unor idei bune punctate, în final, de materializarea lor, treabă care-mi ieșea adesea foarte bine și care ștergea cu buretele orice senzație a celor de deasupra mea în ierarhie care intuiau că pierd timpul la locul de muncă, dar nu puteau să spună asta cu exactitate doar pentru că ”lingeam” internetul, fără să fac, efectiv, altceva.

Dar, așa cum am spus și am scris de multe ori, munca mea este una creativă și chiar dacă, ca alte munci, presupune disciplină, organizare și cercetare, adesea există parametri invizibili care contează la fel de mult, de pildă starea de spirit și sentimentul ăla că în tine s-au aliniat toate așa cum trebuie ca să scrii ceva super bun și cu sens și util, ACEA bucată care va sparge.

Din toate motivele de mai sus și fiind mereu la o intersecție ”angajabil/neangajabil”, am decis să îmi iau soarta în mâini și să văd dacă pe cont propriu îmi permit luxul de-a sta două zile pe săptămână cu ochii pe geam când n-am idei fără să fie nevoie să simulez că mă preocupă faptul că n-am idei și, Doamne, ce-o să zică șeful. Așa că, înconjurată de oameni care mi-au întins în perioada aceea o mână de ajutor în ceea ce privește profesia – despre ei voi scrie cu altă ocazie – aveam în tolbă niște proiecte ca să pun o pâine pe masă, deci am plecat.

Dacă nu muncești, nu trăiești.

Asta a fost prima lecție, că dacă n-ai chef de treabă într-o zi pierzi bani. Nu e ca la serviciu unde dacă îmi venea să casc gura știam că în afară de o senzație vagă de vinovăție cauzată de ochiul vigilent al ierarhiei nu se întâmpla nimic din punct de vedere financiar. Ca freelancer, muncești mai mult, de fapt mintea îți merge tot timpul. Nu produci, nu mănânci!

Mă trezesc la ora 7.00 în fiecare dimineață.

Asta e cumva o chestiune pe care mi-am impus-o încă de la început și de care mi-a fost ușor să țin cont pentru că sunt matinală. Însă de multe ori m-am trezit fără să am ceva concret de făcut. Mă trezeam de spaimă că dacă nu mă trezesc la 7.00 trec toate șansele profesionale pe lângă mine, că sunt leneșă, că nu îmi dau silința să fac din freelance-ul ăsta ceva durabil și sustenabil. Un soi de: ”hei, lume, și eu am chestii de făcut, locuri în care să mă duc, iată-mă!”.

Cafeneaua e locul ăla din care scriu când mi-e dor de viața de birou.

Suntem o gașcă de oameni d-ăștia! Cine crede că mergem la cafenea ca să o ardem boem că putem să bem cafea la 11 dimineața și să scriem pe muzică jazz și să ne uităm cum plouă afară, să se mai gândească o dată. Ne ducem la cafenea ca să PLECĂM de acasă și ca să VEDEM oameni. Cel puțin, în cazul meu, asta se întâmplă de cele mai multe ori când ajung să-mi fac treaba din vreun loc public. În mintea mea îi transform pe toți din jur în colegi imaginari, iar zumzetul locului devine vânzoleala aia din biroul de altădată când la cel mai mic zgomot urlam din toți rărunchii: ”Faceți, băi, liniște, că nu pot să scriu!” Să strigi așa ceva într-o televiziune e cel puțin amuzant, nimănui nu-i pasă, dar pe mine mă distra plus că mă descărcam de nervi.

Plătești taxe de care habar n-ai la Administrația Financiară.

Până acum am pierdut cam 2000 de lei pe taxe care-mi sunt străine. Câteodată din neștiința mea, adică am semnat contracte cu sentimentul „like a boss” pentru ca apoi să descopăr că nu-l citisem bine sau nu luasem în considerare nu știu ce clauze care îmi făceau onoarea mie să scot bani din buzunar. Dacă la început m-am speriat că am datorii, a doua oară când mi s-a întâmplat asta, adică acum, în vreme ce scriu asta, sunt super relaxată și mă gândesc că ”hei, lasă administrația să aștepte, și mâine e o zi!” Oricum, dacă n-am banii să-i plătesc, grijiile sunt inutile.

Mori de frică la început că nimic nu se va lega.

Eu am murit de frică la început că nimic nu se va lega. Proiectele datorită cărora plecasem din televiziune pentru că îmi asigurau pâinea s-au terminat mai repede decât am crezut. Unele pentru că așa a fost să fie, altele pentru că am plecat eu din ele, nu îmi plăceau, nu erau ce credeam că vor fi. Așa că rămasă cu chiloții-n vine în mijlocul drumului mi-am spus că aici se termină viața mea de freelance. Dar n-a fost chiar așa, panica m-a mobilizat și curând am găsit proiecte noi, unele de foarte lungă durată, pe care le am și azi, și care au făcut ca ritmul inimii mele să fie din nou unul constant.

Faptul că sunt singură mă ajută.

N-am copii și n-am soț și, deci, n-am familie și treaba asta mă ajută să pariez pe propria-mi viață cu lejeritate. Sunt doar eu cu mine și când vrei să faci ceva pe cont propriu care te pune într-o nesiguranță anume, contextul ăsta contează că te poți mișca încolo și încoace fără grijă că dacă nu-ți iese îi mai tragi și pe alții după tine.

Până la urmă, Vasile, merită să faci asta?

Departe de mine să fac apologia freelance-ului, fiecare face cum se simte bine, nu am un răspuns la întrebarea asta. Pentru mine a fost și este o alegere bună pentru că nu cred că aș mai putea, de exemplu, să-mi gândesc viața profesională între orele 9.00 și 18.00. Ca freelancer, cum am zis, muncești oricum enorm, câteodată 12 ore, câteodată 3. La mine chiar așa e! Am zile în care bag ca disperata și zile în care, după 2 ore, consider că mi-am terminat ziua de muncă. Însă, ca de obicei, nu cantitatea e relevantă, ci calitatea. De pildă, când lucram organizat, adesea îmi terminam munca în 4 ore în loc de 8 pentru că pur și simplu mă ducea capul să fac asta, lucram concentrat, nu fumam etc. Însă pentru șefii mei asta se vedea câteodată drept ”dar tu de ce nu mai faci nimic?”. Păi, pentru că am terminat și sincer aș pleca să beau o cafea pe undeva. Dar asta nu puteai face. Așadar, dacă nu ar fi povestea asta cu orele de lucru și cineva cu ochii pe tine ca la școală să nu faci tâmpenii sau, de fapt, să faci ce-și doresc ei, ar fi ok. Îmi place să muncesc, doar că îmi place să muncesc în RITMUL MEU!

0 comment

You may also like

0 comment

Dojo October 23, 2015 - 9:58 am

Sunt freelancer de 6 ani. Atunci mi-am pierdut jobul si m-am apucat serios de web design de-acasa. Am calatorit luni multe, acum am copil si-l cresc eu cum doresc. Deci merge si pentru un om cu familie si copil mic, care acum are nevoie de ma-sa 24/7.

Felicitari pentru succes si tine-o tot asa. Pentru mine cel putin nu exista alta varianta, nu mi-ar placea sa ma intorc la ‘munca’ niciodata. Ca si castiguri .. intr-o luna proasta fac vechiul salariu, intr-o luna buna, scot cat pentru juma’ de an sau mai mult. Trebuie doar sa stii sa te promovezi constant si mai ales sa mai si economisesti in lunile ‘pline’. Atunci esti OK.

PS: am un blog pe care adun povesti din astea de success si, daca ai fi dispusa, mi-ar placea sa te includ. Iti pot da eventuale informatii pe adresa cu care m-am semnat aici.

Reply
Andreea October 23, 2015 - 12:34 pm

buna, ma bucur ca iti merge bine! 🙂 cat despre povestile de succes, sunt doar un om care face freelance ca atatia altii, adica nu am nimic de succes sau despre succes de spus 🙂 oricum, adresa mea de mail e vasile.andreea.ioana@gmail.com. ma gasesti acolo. multumesc!

Reply
Tea October 23, 2015 - 7:25 pm

You’re an inspiration! Cel mai probabil asta va scrie si pe mine cand oi hotara ca gataaa baby-time.. ma gandesc tot mai des lately incotro. In zilele bune (aka cand ma satur de mommyzillah) zic ‘oriunde’, in zilele rele ma linistesc ca singur nu voi ajunge ‘niciunde’ (aka m-o lua si pe mine careva) :))
Mai e un pic pana acolo, sa vad daca 04-16 will be it si ce pasiuni vor ramane pana atunci.

Reply

Leave a Reply

%d bloggers like this: