Vine o vreme când trebuie să te uiţi la tine cu microscopul: fie că o faci de bunăvoie, fie că sunt alţii care te-ntorc pe tine spre tine însuţi.
Când am început ca producător de segment pentru emisiunea “Sănătatea în bucate” habar n-aveam ce am de făcut. Trebuia să supervizez filmări şi fireşte că până când a trebuit să fac asta nu mai făcusem asta. Nu înţelegeam mare lucru, mi se părea că toţi vorbesc o limbă străină – cadre largi, medii, prim-planuri, ce naiba înseamnă toate astea? – şi mă simţeam oricum numai confortabil nu. În general aveam senzaţia de pierdută în spaţiu, oamenii ăştia se vor prinde că habar n-am ce fac, oh, God, oh, God!
Ţineam camerele, aproape mereu, la plan general. Nu îndrăzneam să mă joc cu cadrele. Când te uiţi la situaţii de la depărtare poţi controla faptul că şi ceilalţi văd lucrurile de departe. Adică n-au cum să dea zoom in, deci să te vadă de aproape.
*
Încet, lucrurile au început să se transforme. Cu nişte schimbări în echipă m-am trezit în momentul în care am rămas singura care ştia ce şi cum trebuie să se întâmple în emisiune. Nu mai era timp pentru ezitări, dar cu mintea că trebuie să dau ce am mai bun am uitat să-mi mai fac griji şi am luat, cum s-ar spune, taurul de coarne. Sau poate că taurul m-a luat pe mine în coarne. Oricum ar fi, de vreo două săptămâni m-am trezit că jonglez cu schimbările de cadru ca şi când eu le-am inventat şi că cer detalii şi prim-planuri la două camere de filmat în acelaşi timp cu siguranţa că scot iepuri din pălărie pe o scenă în faţa căruia un public aşteaptă să mă prindă cu mâţa în sac. Numai că, de data asta, înţeleg ce fac.
Am dat zoom in şi vă invit pe toţi să vedeţi, de aproape, cum stă treaba!
*
Trecerea asta de la zoom out la zoom in are o echivalenţă şi-n viaţa de zi cu zi. Nu doar că adesea nu vrem ca alţii să dea zoom in pentru că ni se pare că fie n-au mare lucru de văzut, fie văzând ar putea critica, comenta, arăta cu degetul, dar şi mai adesea noi suntem cei care ţinem camerele minţii la plan larg ca să evităm detalii supărătoare sau care ne-ar obliga să ne reevaluăm.
Că-n cele din urmă suntem noi cei care ne aplecăm spre detalii sau că alţii sunt ochii care ne arată că zoom in-ul e necesar pentru că trebuie să ajungem un pic mai aproape de cum suntem cu adevărat, să faci trecerea de la un plan general la unul de detaliu e necesar dacă te interesează cine eşti.
*
M-ai întrebat în seara asta cine sunt şi cine vreau să fiu după ce ai întors camerele spre mine. Nu am ştiut ce să-ţi răspund. Însă, în drum spre casă, cred că mi-a venit răspunsul: vreau să fiu adevărată!
