Scriitoarea Cristina Nemerovschi: “Poate exista iubirea dintre două ființe în același timp cu libertatea fiecăreia din ele?”

Un interviu cu Cristina Nemerovschi despre iubire poate părea ca nuca în perete. Cine i-a citit cărțile știe că, în prim plan, personajele și intrigile întortocheate sunt cele care îți iau ochii. Însă pe măsură ce acțiunea se desfășoară, se întâmplă ceva ciudat: te trezești că nu poți să empatizezi cu unul dintre personaje în mod special pentru că fiecare are dreptatea lui, argumentele lui, felul unic de a privi situațiile prin care trece. Iar când vine vorba despre iubire, nu este niciodată alb ori negru. Am vorbit cu Cristina despre iubire în romanele ei și în viața reală.

Cristina Nemerovschi și Alex Voicescu la Vama Veche pe când aveau 22 de ani.

Romanele tale sunt și despre iubire. Ce ai vrut să spui despre iubire în romanele tale și în ce măsură credința despre iubire din romanele tale este comună cu credința despre iubire a Cristinei Nemerovschi?

Este foarte adevărat că romanele mele sunt și despre iubire, ba chiar cred că nu aș greși dacă aș spune că unele din ele sunt în primul rând despre iubire. Când am început prima mea carte, Sânge satanic, am fost sigură de la primele ei rânduri că va fi, în esență, un roman de dragoste, deși prima impresie a cititorului după paginile care deschid cartea ar putea fi mai degrabă aceea de portret al unei singure persoane, narcisiste, egoiste, complicate – mă refer la M., desigur. Dar în mintea mea era deja povestea dedragoste, cu feeling-ul ei inconfundabil, aparte, complet sărit de pe fix. Și, până la urmă, chiar a fost un roman de dragoste!

Și cu celelalte două părți ale trilogiei (Ani cu alcool și sex, Rezervația unicornilor) povestea de dragoste a devenit din ce în ce mai intensă și mai sofisticată, cu suișuri și coborâșuri. Cu personaje noi, întâmplări trăznite, provocări.

În timp ce scriam fiecare din aceste trei cărți, am înțeles că iubirea este pusă continuu în relație cu libertatea. Asta e marea ei provocare, testul suprem, în trilogie: poate exista iubirea dintre două ființe în același timp cu libertatea fiecăreia din ele? Este o luptă care nu ia niciodată sfârșit, o încercare disperată din partea cuplului M. – R. de a păstra și iubirea, și libertatea, ambele absolute, neștirbite, așa cum n-au mai fost niciodată trăite de nimeni. Cred că, atât în viață, cât și în literatură, provocarea aproape imposibilă este să iei două persoane pentru care libertatea este cel mai important lucru din lume și să le faci, în ciuda acestei dorințe nebune de libertate, să se iubească cu adevărat. E ușor, la îndemână, să ai alături o ființă care are tendința de a depinde de alta, de a se agăța de sufletul altcuiva pentru a fi completă, uneia puternice care s-o domine, dar atunci când se întâlnesc două persoane care vor să domine, să cucerească, să fie totul, oare atunci ce se întâmplă? Cam așa sunt M. și R. și, cu toate astea, în finalul trilogiei, iubirea și libertatea învață să existe împreună. Sau, cel puțin, asta vor să ne facă pe noi să credem!

Apare și în Păpușile relația asta dintre iubire și libertate, cu toate neajunsurile și angoasele ei, dar intervine ceva și mai definitiv: moartea. Dora nu luptă cu iubirea în încercarea de a-și păstra libertatea, ci încearcă să înțeleagă ce mai poți face cu o iubire, la ce mai folosește ea, după ce ființa care a trezit-o în tine nu mai este și nici nu va mai fi vreodată.

Atât conflictul dintre iubire și libertate, pe de o parte, și cel dintre iubire și moarte sunt chestii care m-au obsedat mult timp, pe mine, omul Cristina Nemerovschi, cu mult înainte de a mă fi apucat de scris aceste cărți. La fel ca M., am crezut mult timp că nu pot fi cu toată ființa într-o iubire, și în același timp să-mi păstrez libertatea – credeam că iubirea înseamnă și compromisuri, că n-ai cum fugi de ele. Credeam că, la un moment dat, va trebui să alegi. A durat mult până să înțeleg că le poți avea pe amândouă. Ce-i drept, chiar și astăzi cred că nu e întotdeauna ușor să le împaci, să ajungi la acea deschidere care lasă în urmă orgolii, egoism, cramponări inutile.

În ce privește moartea, lucrul care m-a înspăimântat dintotdeauna a fost să-i pierd pe cei pe care-i iubesc, fără de care ai senzația că nu ai putea trăi nici măcar o zi. Am scris Păpușile aproape uitând să respir, am simțit fiecare lacrimă a Dorei, m-a durut fizic să scriu cartea asta. Am făcut ceea ce de multe ori scriitorii se tem să facă în cărți, am mers dincolo de orice limite în ce privește introspecția personajului. Dora nu-și cruță privitorul, nu arată nimic înfrumusețat. Moartea suprapusă pe iubire este ceva extrem de dureros, poate cel mai dureros lucru din lume, iar Dora nu te minte când vine vorba de asta. Îți spune tot. Mi-ar plăcea să cred despre confesiunea ei că este un câștig pentru cititor, care ajunge să prețuiască mai mult iubirea sau iubirile din viața lui.

Dacă ar fi să rezum toate iubirile care se trăiesc în cărțile mele, aș spune că mesajul este cam așa: poți fi tu însuți și în timp ce iubești, ba chiar iubirea te face să fii cel mai mult tu însuți. Să trăiești și în altcineva (sau și pentru altcineva) nu înseamnă să fii mai puțin, ci mai mult. Și este sută la sută ceea ce gândesc și eu, nu doar personajele mele.

Cel mai adesea, despre iubire vorbim și scriem în clișee. Care sunt neajunsurile unor astfel de clișee?

Părerea mea este că orice clișeu e dăunător în măsura în care te face să-ți fie lene să gândești pe cont propriu. Dacă te uiți fie și numai pe Facebook, o să vezi oameni care dau share unor platitudini care se tot spun despre iubire, despre prieteni, despre copii, despre Dumnezeu – de multe ori, ei simt nevoia să citească lucruri știute de toată lumea, ca să aibă niște confirmări ale unor chestii pe care le-au gândit deja alții pentru ei.

Când vine vorba despre clișee legate de iubire, cred că e cel mai trist, pentru că iubirea e un sentiment extrem de personal, fiecare îl trăiește altfel, și ideal ar fi ca fiecare din noi să putem vorbi din propria perspectivă, să ne spunem propria poveste. Cred că fiecare poveste de iubire are ceva unic. Clișeele, pur și simplu, ignoră asta, și e păcat.

Aș asocia clișeele despre iubire cu imaginea asta: o bandă rulantă lungă-lungă, pe care sunt așezate inimioare roșii de catifea, și fiecare îndrăgostit vine și ea ia una pentru iubita/iubitul lui. Nimic original, nimic personal, nimic creativ. În loc să iei o inimoară de acolo, îi poți face un desen, îi poți presa o floare pe care i-ai dat-o la prima întâlnire, ceva DOAR AL VOSTRU.

La fel, în loc să-i pui pe pagina de facebook un citat din Poptămaș, spune-i ceva cu cuvintele tale, chiar dacă poate prima dată nu sună prea bine șefuit. E firesc ca iubirea să fie uneori stângace, face parte din farmecul ei.

Cristina și Alex la Starea Civilă, în anul 2000, în ziua în care s-au căsătorit.

Ești căsătorită de 14 ani. Ce poți să spui despre legătura pe care o ai cu soțul tău, cum faci ca o astfel de legătură să reziste în timp și, mai mult, să devină mai puternică, mai autentică, mai conștientă?

Eu și Alex ne-am iubit diferit de-a lungul anilor ăstora, dacă așezi iubirea noastră din 2002, să zicem, lângă iubirea noastră din 2012 o să vezi că nu sunt deloc identice – asta nu înseamnă că una era mai puternică și alta mai slabă, ci pur și simplu diferite. E firesc, presupun, iubirea nu se naște și nu trăiește într-un borcan închis ermetic; ea depinde de tot ce apare în viața unui om – de transformările lui, de maturizare, de încercări, de succes, de eșec, boală, durere, bucurie. De oamenii pe care-i întâlnește, de oamenii pe care-i pierde. Iubirea e la fel de vie ca un om, nu stă pe loc, îmbracă constant culori diferite.

Faptul că iubirea noastră a fost mai degrabă un caleidoscop decât un tablou încremenit probabil că a ajutat la rezistența ei în timp, și pe noi ne-a ajutat să nu ne plictisim unul de celălalt, să fim încontinuu preocupați de a ne înțelege reciproc.

O să-ți spun un secret: mie dintotdeauna mi s-au cerut sfaturi în dragoste, habar n-am de ce. Bine, poate fiindcă se vede că îmi place să ascult și, atunci când întâlnesc oameni interesanți, care merită, chiar îmi pasă de ei, mă implic, fac tot posibilul să mă pun în pielea lor și să-i înțeleg, nu dau sfaturi doar de dragul de-a mă auzi vorbind. Și, când mi se cereau sfaturi, de fiecare dată mi se cerea și acel “ingredient minune” – cum să faci să îți fie EL alături etc. Fără să vreau, am ajuns și eu să mă întreb dacă există într-adevăr acest ingredient minune. Dacă am descoperit ceva care să semene cât de cât cu așa ceva, el ar putea fi rezumat la: nu purta măști când ești alături de cel pe care-l iubești. Pentru ca o iubire să aibă șanse, amândoi trebuie să vă simțiți confortabil în ea. Cred că ăsta e singurul lucru pe care eu l-am făcut de la început în relația mea – i-am arătat cum sunt, fără să-l menajez prea tare J. Și am încercat să aflu și cum e el, dincolo de inevitabila imagine cu care toți ne plimbăm prin lume, și care e un înveliș (nu neapărat nesincer, dar o coajă care protejează ceva, mai intim și mai prețios).

Ai folosit cred cele mai potrivite adjective în întrebarea ta, pentru că, și din punctul meu de vedere, o iubire puternică este acea iubire autentică și conștientă de sine. O iubire puternică nu poate exista decât între doi oameni din care fiecare își cunoaște propriul sine, care își acceptă pasiunile, defectele – întâi pe ale lor, apoi pe cele ale ființei iubite. Dacă nu ești mulțumit cu cine ești tu, vei deveni mai degrabă o povară pentru celalalt, și nu-i vei putea oferi mai nimic. Într-o iubire autentică, nu aștepți de la celălalt să-ți construiască o viață nouă, ci te bucuri în primul rând de faptul că sunteți împreună, iar viața nouă, a voastră ca pereche, va veni de la sine.

Care sunt aspectele care crezi că trebuie clarificate între două persoane încă de la început și de ce contează ele pentru durabilitatea unei legături?

Cred că lucrul principal pe care ar trebui să-l discute doi oameni care se aruncă într-o iubire este ce anume îi face cei mai fericiți, care e visul suprem al fiecăruia, ce face viața să merite trăită pentru fiecare din ei. Pentru că acel vis suprem este ceva de la care nimeni, niciodată, nu trebuie să facă vreun compromis! Asta mi se pare esențial, ca jumătatea ta să afle care este lucrul care contează cel mai mult pentru tine. Și să te ajute să-l obții.

Să nu faci compromisuri cu lucrurile importante este esențial; dacă o faci, îți pierzi bucuria de a trăi, și, inevitabil, și relația va muri până la urmă.

În rest, aproape orice se poate schimba, adapta, iubirea autentică te face oricum altruist, de la un moment încolo nu se mai poate vorbi despre obiceiurile lui X, ci despre „obiceiurile noastre”, „hobby-urile noastre”. Prietenii devin comuni, angoasele devin comune, visurile, la fel. Evident, dacă iubirea e reală, nu închipuită.

Să clarifici care e sensul vieții pentru tine cred că e esențial într-o relație. Dacă celălalt nu înțelege, sau nu acceptă, sau tu te schimbi și uiți să-l “updatezi” și pe el la noua ta realitate, știm cu toții cum se va sfârși povestea.

Cristina și Alex sunt o echipă și-n viața privată, și-n lumea cărților.

Ce apreciezi tu la soțul tău?

Că este puternic și în același timp vulnerabil, că este matur și în același timp copilăros, că îmi dă sentimentul că mă poate proteja de orice, dar în același timp are la rândul lui nevoia de a fi protejat. Că are un entuziasm uriaș, își dorește constant proiecte noi, dar că ar putea renunța în orice clipă la ele dacă altceva important pentru noi l-ar obliga să o facă. Că visează mult, dar este și cea mai cu picioarele pe pământ persoană pe care o cunosc. Că mă acceptă total și mă surprinde constant cu lucrurile pe care le știe despre mine. Că mă ajută să îmi păstrez măcar o parte din sănătatea mentală, și se știe că noi, scriitorii, nu stăm deloc grozav la capitolul ăsta.

Eu am căutat, încă din adolescență, aceleași două caracteristici, obsesiv, prin toate iubirile din viața mea: să fie cineva care să-mi semene cât mai mult și să mă facă să simt că suntem noi doi împotriva tuturor. Noi doi și ceilalți, restul lumii. Să fie o astfel de persoană încât să creeze, automat, o deosebire de substanță între noi și ceilalți, să devenim specii diferite.

Probabil că le-am găsit pe ambele la Alex, din moment ce suntem în continuare împreună.

Cristina și Alex la vârsta de 23 de ani.

Care sunt aspectele care aduc tensiune într-o relație până în punctul în care relația se poate rupe?

O să sune ca o chestie care s-a mai tot spus, dar principalul aspect este lipsa de comunicare. O comunicare reală, intimă, cu rost. Cum ziceam mai sus, ăsta e sfatul meu: arată-te așa cum ești și fă-i o listă cu acele lucruri importante pentru tine, care te fac să te trezești cu entuziasm dimineața. Asta înseamnă, din punctul meu de vedere, comunicare adevărată. Nu cred că poți merge pe bâjbâite, să înnădești de pe o zi pe alta câte ceva care să țină iubirea în viață.

Evident, să comunici plăcut și cu rost nu înseamnă să faci o conferință în bucătărie și să-i pui o foaie de hârtie în față, pe care ai notat ce vrei să facă pentru tine. Dacă îl interesezi, va afla lucrurile astea în mod firesc, în timp ce trăiți, evident asta dacă nu te chinui tu să i le ascunzi.

Comunicarea e punctul de plecare, dar nu e chiar totul. Nu întotdeauna poate salva o relație. Există și oameni fundamental incompatibili, din păcate. Dacă ea își dorește o viață cât mai liniștită, cu minim șase copii, în timp ce el vrea să aibă libertatea de a face sex și cu altele și de a călători, a sări din chefuri în chefuri și beții în beții etc, chiar nu prea văd cum s-ar putea împăca personalitățile lor. Poate doar pentru o vreme, și cu mari sacrificii.

Altă problemă, pe care o văd tot mai des, este orgoliul, care transformă o relație în vestita bătălie între sexe. Ea îi cere lucruri de care n-ar nevoie, doar pentru a-și demonstra că încă mai contează pentru el, doar pentru a-și amorți nesiguranța, lipsa de încredere în sine. El se împotrivește, doar pentru a arăta că are voință proprie, că nu stă “sub papuc”. Genul ăsta de situație duce rapid la ruptură.

Pentru Cristina Nemerovschi, explorarea iubirii rămâne una dintre temele principale din romanele ei.

Ce alimentează fantezia în iubire și ce îi trebuie unei iubiri să crească armonios?

Fantezia nu este neapărat un lucru rău. Uite, mie îmi scriu mulți cititori și se confesează că s-au îndrăgostit de M., personajul principal al trilogiei Sânge satanic, iar mulți îmi spun că treaba asta i-a ajutat, pentru că au reușit să-și dea seama care sunt trăsăturile pe care ar vrea să le aibă viitoarea ființă iubită. Iar aceste trăsături pe care le-au găsit ei la personajul meu și pe care le așteaptă de la cineva din viața reală nu sunt câtuși de puțin deplasate – își doresc pe cineva care să aibă coloană vertebrală, care să se împotrivească lucrurilor pe care le consideră greșite în societate, cineva care să gândească pe cont propriu etc.

Problema apare atunci când nu le mai poți separa foarte bine, realitatea de ficțiune, și aștepți de la oamenii pe care-i întâlnești să fie supereroi, să mute munții din loc, să se îndrăgostească fulgerător de tine și să-și dea viața pentru ca tu să nu-ți pierzi locul la coada de la Mega Image, sau ceva de genul ăsta. Când aștepți chestii deplasate de la oameni reali, pentru că așa ai citit într-un roman fantasy sau în Fifty Shades of Grey. Și problema nu este că ai așteptări mari, ci aceea că în timpul ăsta trec pe lângă tine persoane care ar putea deveni speciale, dar tu ții ochii închiși.

Cel mai corect ar fi să înțelegi care sunt limitele ființei umane și să nu te aștepți ca persoana de care te îndrăgostești să le sfideze, deși nu întotdeauna putem fi atât de raționali! Până la urmă, nu poți cere realism într-o iubire, cu atât mai puțin la început. E aproape o contradicție.

Există o inflație de bloguri locale în care autori bărbați explică ce își doresc femeile, iar femeile sunt de acord că acești bărbați au pus punctul pe I în ceea ce le privește. Dacă ai citit astfel de texte, cum contribuie ele la percepția femeilor despre iubire?

Hmm, cred că aici ar fi necesar să împărțim femeile în două categorii, chiar dacă etichetele sunt în general un lucru urât și superficial. Cred că avem de o parte acele femei carenu se analizează foarte mult, care cred despre ele tot ce le învață site-urile feministe, și mai puțin ceea ce au descoperit ele trăind; aceste femei, în general, nu prea vor să-și pună întrebări, pentru că au senzația că prea multe întrebări aduc incertitudini care le complică viața. Pe scurt, acele femei care vor să știe adevăruri puține, dar neschimbate, și să țină cu dinții de ele.

Aceste femei sunt foarte fericite când dau peste clișee expuse frumos, gen: „O femeie e delicată ca o floare de primăvară”, “Femeia trebuie respectată așa cum îți respecți mama”, “Femeia vrea să fie cucerită”, “În orice femeie trăiește o prințesă” și multe altele. Blogării care scriu platitudini despre femei știu că trebuie să-și îmbrace frumos cugetările, să le dea cu puțin parfum, să pună o ureche de mâță pe fundal, iar succesul e garantat. Evident, dacă spui că “o femeie deșteaptă apreciază laudele și cadourile într-o relație”, acele femei care nu își pun prea multe întrebări în general vor reacționa cam așa: “vai… ce le știe băiatul… m-a nimerit de parcă m-ar cunoaște de o viață!”. Nici nu era greu să te nimerească. Numai că o astfel de platitudine, pe lângă că se potrivește la fel de bine și unui câine, nu definește decât o infimă parte din ce e femeia sau din ce își dorește femeia.

Și, de partea cealaltă, sunt femeile obsedate să se cunoască pe ele însele până în cel mai ascuns pliu al personalității, care își pun întrebări, și nu neapărat pentru că sunt femei, ci pentru că sunt oameni cu curiozități nesfârșite despre lume. Acestea rar vor spune că se regăsesc sută la sută într-o afirmație cu iz de clișeu. Poate regăsesc o parte din ele într-o afirmație, asta da, poate mi s-a întâmplat și mie la un moment dat. Dar această categorie de femei oricum nu caută răspunsuri de-a gata, pe bloguri, venite de la alții. Aceste femei știu că fiecare om e unic, și că nici nu arerost să dai răspunsuri care să i se potrivească oricui, ca o haină cu mărime universală.

La fel ca acele clișee despre care vorbeam la început, neajunsul este că, mulțumindu-te cu puțin, cu idei deja digerate de alții, nu mai cauți pe cont propriu, nu-ți mai pui întrebări. Ai impresia că știi totul, dar de fapt nu știi nimic.

Acum îmi dau seama că am presupus automat că vorbim despre bloguri cu platitudini despre iubire… Firește, pot exista și bloguri despre femei scrise de bărbați inteligenți! Nu cred că doar femeile pot cunoaște și înțelege femeile, și doar bărbații pot cunoaște și înțelege bărbații. Tot ce-ți trebuie este să ai deschidere și să-l consideri pe celălalt o persoană care să merite să fie cunoscută în unicitatea ei, indiferent de sex.

Despre soțul ei, Alex, Cristina spune că ”mă ajută să îmi păstrez măcar o parte din sănătatea mentală, și se știe că noi, scriitorii, nu stăm deloc grozav la capitolul ăsta.”

Dintre toate personajele romanelor tale, care este preferatul tău când vine vorba de iubire?

Din punct de vedere al felului în care simt iubirea și o acceptă, îmi plac toate personajele principale din cărțile mele, pentru că fiecăruia i-am împrumutat ceva din propria mea viziune. Mă emoționează iubirea Dorei pentru Luna, iubirea fără limite a Lunei pentru Dora, romantismul ascuns și perfect al lui M., iubirea inocentă a lui B. pentru M., idealismul și cinismul lui Vicky, disperarea lui Ulf de a găsi pe cineva pe care să-l considere egalul său, altruismul sărit de pe fix al lui Corbu, care pune totul într-o iubire. Dar cel mai mult și mai mult o admir pe R., cred. Pentru lupta ei de fiecare clipă pentru a iubi o ființă care se lasă greu iubită. Pentru arderea până la capăt, indiferent de consecințe. Pentru felul în care teoretizează, și caută soluții, și își pune întrebări, dar când vine momentul se aruncă în gol cu ochii închiși, fiind umană, vulnerabilă și autentică. Pentru cum simte că viața merită numai atunci când are în centrul ei o iubire mare și irepetabilă. Pentru cum știe să plece, doar pentru a se reîntoarce. Pentru cum se lasă șlefuită și construită de iubire. Dar cel mai mult pentru credința ei superbă că “dacă ne iubim cu adevărat, o să ne mai găsim încă o dată”.