Am revenit în Berlin după 10 ani de când am mers prima oară acolo. Nu îmi mai aminteam mare lucru despre acest oraș în afară de punctele turistice de atracție precum Poarta Brandenburg sau Zidul Berlinului și istoria lui zbuciumată. Însă știam că e un oraș tot mai popular printre români pentru că 1. e doar la 2 ore de zbor cu Ryanair de București 2. e super cool și divers 3. unii dintre prietenii mei locuiesc acolo 4. știu și alți prieteni sau cunoștințe care intenționează să plece acolo definitiv. Citește în continuare „Berlin, o destinație mereu surprinzătoare”→
În imaginea de mai sus suntem tata și cu mine, anul trecut. A fost al treilea an când tata s-a costumat în Moș Crăciun și a mers la familiile câtorva prieteni, pentru copiii lor. Copiii au cântat și au spus poezii și, în cele din urmă, nu mai voiau să îl lase pe tata să plece de la ei. Tata are lipici la copii și reușește mereu să devină cel mai bun prieten al lor în cel mai scurt timp. Nu e nici un secret la mijloc, e personalitatea lui jovială și sinceră.
Anul acesta, mai mult ca oricând, am văzut în jurul meu o mulțime de oameni care au nevoie de ajutor, în care, de obicei, banii sunt problema. Oameni care trec printr-un moment greu sau care, dimpotrivă, se afundă, pe zi ce trece, în situații în care nu mai văd luminița de la capătul tunelului.
Eu m-am oprit de multă vreme să mai încerc să explic lumea din jurul meu: de ce unii oameni sunt fără griji, de ce alții par să le aibă pe toate din lume? Ca om care am trăit în cea mai bună familie pe care mi-am putut-o dori, în care am avut parte de toată dragostea și susținerea din lume, ceea ce, firește, m-a transformat în omul de azi, energic, vesel și, cel mai adesea, fără apăsări, mi se pare că mă uit la un film de fiecare dată când citesc, văd și aud despre situațiile-limită ale altora. Când pot, ajut, și anul acesta am făcut-o în multe rânduri.
Anul trecut, cu tata deghizat în Moș Crăciun. Toiagul e creație proprie.
Cred că ajutorul dat celor din jurul nostru, care au nevoie de sprijin, e ce putem să facem pentru ei, un ajutor care nu trebuie să vină însoțit de nici o explicație, pentru că vine din noi. Tocmai de aceea, iarna asta am o idee despre care i-am vorbit și lui tata și el a fost de acord s-o punem împreună în practică: să îl transform în Moș Crăciun, iar voi să îl puteți cere la serbarea sau petrecerea în familie a copiilor voștri ori în cea de la firma la care lucrați.
Fapta bună constă în faptul că pentru prezența lui la serbare sau la petrecere, timp de o oră, voi veți contribui cu 500 de lei, bani pe care, apoi, îi vom dona, cu toții, unei cauze umanitare pe care o vom anunța mereu, în mod transparent. Practic, o serbare = o cauză umanitară. În momentul în care tata e rezervat, plata se va face prin transfer bancar și, apoi, vor fi imediat donați mai departe. Totul se va face online pentru a avea dovada tuturor plăților care intră și ies.
Pentru că au mai rămas două săptămâni până la Crăciun, scoatem la bătaie 4 locuri în care cei interesați îl pot ”rezerva” pe Moș Crăciun al meu pentru serbarea sau petrecerea copiilor lor. Așa că, dacă vă interesează, îmi puteți scrie la vasile.andreea.ioana@gmail.com cu mesajul ”Îl vreau pe Moș Crăciun”. Vă așteptăm!
Mama m-a născut ușor. M-a născut la termen, natural, după numai 30 de minute de când i s-a rupt apa. Are o amintire plăcută despre nașterea mea, fără vreun efort deosebit, spune că totul s-a întâmplat repede, ca și când eram gata să fiu aici. Am plâns ca orice nou născut, apoi am adormit.
Însă mulți bebeluși se nasc prematur, adică înainte de 37 de săptămâni și cu toții au nevoie de îngrijire specială pentru a crește puternici și sănătoși și pentru a deveni independenți. Tocmai de aceea, Pampers a creat scutece speciale pentru născuții prematuri, Preemie Protection, iar reclama care însoțește noul produs probabil că ați văzut-o deja. Și v-a emoționat, cum m-a emoționat și pe mine. Citește în continuare „Alături de micii luptători”→
În 2017 și-n 2018 am avut parte de două dintre cele mai grozave aventuri din viața mea, o călătorie în India și una în Nepal. Nu știu dacă aș fi făcut vreodată aceste călătorii pe cont propriu, deși, la cum mă cunosc, probabil că da. Însă, pentru că am mers într-un grup organizat, totul a fost mult mai simplu din punct de vedere administrativ, mai ales că India și Nepal nu-s chiar niște țări floare la ureche în care să le rezolvi pe toate cât ai bate din palme. Uneori, mai apar surprize.
De aceea, vreau să-ți spun azi de ce merită să faci pasul acesta alături de Rezan, un om pe care l-am cunoscut într-un context profesional în urmă cu trei ani de zile, dar care, între timp, mi-a devenit unul dintre cei mai apropiați prieteni. Citește în continuare „8 motive să mergi în vacanță în Nepal”→
Dacă Ioana Moșteanu nu îmi spunea de Unfinished Festival, un eveniment care se află anul acesta la a doua ediție, probabil că îl ratam din nou. Nu știu de ce nu am fost pe fază în ceea ce-l privește sau de ce nu mi-a apărut în newsfeed pe Facebook sau, dacă mi-a apărut, de ce nu i-am dat atenția cuvenită. Cu toate astea, inconștient îmi amintesc că, de câteva ori, mi-a sărit numele lui Esther Perel în ochi, însă am dat scroll mai departe fiind convinsă că orice eveniment la care vine femeia asta costă oricum bani pe care nu-i am, deci nu mi-am mai bătut capul să văd despre ce e vorba.
E o greșeală pe care am tendința să o fac constant și de care încerc să mă dezvăț: îmi tai, uneori, craca de sub picioare înainte de a vedea dacă pot sau nu pot, cu adevărat, să fiu parte dintr-un context în care mi-aș dori să fiu. La naiba, sunt unul dintre oamenii aceia care citește și scrie despre alți oameni care îți spun că orice e posibil dacă îți dorești și că adesea banii, deși ar putea părea un impediment, de fapt nu sunt. Mă rog, uneori chiar nu sunt, ca-n cazul lui Unfinished Festival. Citește în continuare „Unfinished: pentru oamenii în continuă evoluție”→
Agresivitatea și violența din jurul nostru cresc în fiecare zi. La televizor sau aiurea auzim despre tot mai multe cazuri de abuz fizic și psihic, inclusiv în rândul prietenilor. De la mărturii ale femeilor care circulă cu mijloacele de transport și care sunt hărțuite de necunoscuți până la prietene de-ale mele care au fost abuzate psihic și, uneori, fizic de către partenerii lor, povești ca acestea sunt, din păcate, peste tot. 1,2 milioane de femei din România au de-a face cu violența domestică.
Violența domestică este un subiect în jurul căruia plutesc o mulțime de prejudecăți și împotriva căreia, în realitate, există puține măsuri eficiente. În ceea ce privește prejudecățile, de exemplu, oamenii cred că violența domestică se întâmplă numai în familiile sărace ori needucate. În realitate, violența domestică se întâmplă oricui, indiferent de etnie, statut civil, religie și așa mai departe. Citește în continuare „În România, la fiecare 30 de secunde, o femeie e bătută”→
Eram în facultate când am avut discuția cu părinții mei: ce vrem să se întâmple cu noi după ce murim? Nici unul dintre noi nu suntem religioși așa că am ajuns la concluzii repede, cu toții vrem să ne donăm organele și apoi să fim incinerați. Intuitiv, m-a atras mereu ideea asta, la fel cum mă atrag țările din Asia, de care mă simt aproape din punctul de vedere al gândirii, chiar dacă nu mă leagă nimic în mod direct de ele. Poate doar că bunicul meu avea porecla Chinezul datorită ochilor. Sau poate că, într-o altă viață, am fost acolo.
Nu sunt o persoană mistică, dar îmi place să cred în șansa unor alte vieți, chiar dacă nu-mi amintesc de ele. Știu că sunt tehnici prin care unii oameni mărturisesc că au avut acces la vieți anterioare, de exemplu hipnoza, dar nu m-am simțit tentată vreodată să o încerc. Dacă reîncarnarea e adevărată sau doar o poveste frumoasă e mai puțin important, însă ce mi se pare atrăgător e faptul de-a putea reveni aici – dacă avem norocul de-a fi din nou oameni – și de-a încerca să facem mai bine ca ultima dată. Citește în continuare „Dacă viața nu ți-a ieșit bine din prima, poate că mai ai o a doua șansă”→
Când ai avut o copilărie frumoasă, tot ce s-a întâmplat atunci te urmărește pe viață. Eu sunt nostalgică și îmi aduc des aminte de multe momente deosebite pe care le-am trăit atunci. Iar sărbătoarea Crăciunului e una dintre ele. Așa că, nici azi, nu aș putea să îmi imaginez zilele astea fără brad și fără familie. Așa am crescut. În jurul meu, oamenii văd Crăciunul în felul în care sărbătoarea asta s-a imprimit în casele lor când erau mici. Pentru unii, Crăciunul e grozav, un prilej de voie bună, de cadouri, de colinde, de voioșie. Pentru alții, dimpotrivă, e un chin, o cheltuială-n plus, ceva artificial. Fiecare e liber să simtă cum dorește, până la urmă totul e o proiecție a felului nostru de-a fi, de-a gândi și de-a simți. Citește în continuare „Crăciunul, sărbătoarea copilăriei la care ne întoarcem mereu”→
