Când ai avut o copilărie frumoasă, tot ce s-a întâmplat atunci te urmărește pe viață. Eu sunt nostalgică și îmi aduc des aminte de multe momente deosebite pe care le-am trăit atunci. Iar sărbătoarea Crăciunului e una dintre ele. Așa că, nici azi, nu aș putea să îmi imaginez zilele astea fără brad și fără familie. Așa am crescut. În jurul meu, oamenii văd Crăciunul în felul în care sărbătoarea asta s-a imprimit în casele lor când erau mici. Pentru unii, Crăciunul e grozav, un prilej de voie bună, de cadouri, de colinde, de voioșie. Pentru alții, dimpotrivă, e un chin, o cheltuială-n plus, ceva artificial. Fiecare e liber să simtă cum dorește, până la urmă totul e o proiecție a felului nostru de-a fi, de-a gândi și de-a simți. Continuă lectura
Arhive pe categorii: Uncategorized
Un documentar care merită văzut despre atentatul terorist de la Maratonul de la Boston din 2013
Pe 15 aprilie 2013, celebrul Maraton de la Boston (a 117-a ediție) a fost zguduit, la propriu și la figurat, de 2 bombe care au explodat la distanță de numai câteva secunde una de cealaltă în apropierea liniei de sosire a competiției. 4 oameni au murit atunci, printre care și un băiat de numai 8 ani, iar peste 250 de oameni au fost răniți, unii dintre ei rămânând cu infirmități permanente, asemănătoare celor cu care se întorc soldații din teatrele de război atunci când vreo bombă le explodează prin preajmă.
La 3 ani de la eveniment, HBO în colaborare cu cotidianul The Boston Globe au lansat documentarul ”Marathon: The Patriots Day Bombing”. Astfel, pe 21 noiembrie 2016, cetățenii Statelor Unite ale Americii au putut să înțeleagă mai bine ce a însemnat acest atac pentru câteva familii care au avut de suferit în mod direct de pe urma lui, fie pentru că au rămas fără picioare, fie pentru că au pierdut copii, fie pentru că au documentat povestea, de la momentul exploziei până la condamnarea la moartea a unuia dintre atacatori, de numai 19 ani la vremea aceea, singurul care a și fost prins în viață, pentru că fratele lui a fost omorât într-o ambuscadă a poliției. Continuă lectura
A little bit of history repeating: grunge revival cu Space Needle
Am crescut cu muzica grunge în liceu. Alice in Chains, Soundgarden, Faith No More și, bineînțeles, Nirvana. Deși propriu anilor 80-90, nici în anii mei de liceu, 2000, stilul ăsta nu și-a pierdut din importanță. Dimpotrivă! Pentru mine și mulți prieteni el a fost ca un părinte: trupele ne-au inspirat cu muzica și versurile lor, iar reprezentanții lor cu stilul de a fi și de-a spune lucrurilor pe nume, de-a rămâne, indiferent de moda vremii și valorile schimbătoare ale societății, puri, atât cât se poate.
Pentru unii dintre ei, caracterul stricat al oamenilor a fost prea mult și, în acest sens, liderul trupei Kurt Cobain a ales, în cele din urmă, să moară. Conștientă de tendința de a romantiza poate dispariția acestuia, trecerea în neființă din cauza drogurilor a unui icon ca Kurt Cobain înseamnă pentru mine concluzia tristă pe care, odată cu trecerea anilor, o trag, tot mai mult, și eu: e dificil să-ți păstrezi o inimă liniștită și o minte clară când situațiile ori oamenii pot, câteodată, să te facă să te iei cu mâinile de cap. Fără să intenționez să cad în butoiul cu melancolie și să vă iau și pe voi cu mine, spun doar că jocul vieții are nuanțe foarte ușor confundabile, unde câteodată e greu să-ți menții echilibrul. Continuă lectura
The day we give in is the day we die
Am auzit de multe ori versul acesta – ”The day we give in is the day we die” – după ce a avut loc Colectiv și, ca atunci când eram în fața vreunui text pe care trebuia să-l interpretez și al cărui înțelesuri mi se păreau la prima mâna ca apoi să descopăr nu doar că nu e așa, dar că are mai multe, la fel s-a întâmplat și cu fraza asta simplă din cântecul trupei Goodbye to Gravity.
Ce înseamnă ” ziua în care renunțăm e ziua în care murim”? Ziua în care renunțăm la a mai crede, la a mai munci, la a ne mai trezi cu scop, ziua în care renunțăm la noi? Sau poate ziua în care, obosit de toate greutățile care apar când mergi pe drumul tău, decizi că vei juca așa cum ti se spune fără să mai ai bătăi de cap inutile? Când ești pe linia pe care ți-o impun alții, e întotdeauna mai simplu. Dar e și satisfăcător? Pentru mulți, pentru mine, nu.
”The day we give in is the the we day” înseamnă să nu te dai bătut pe mai multe fronturi, să nu te dai bătut în primul rând în raport cu tine atunci când vrei ca lucrurile din jurul tău să fie mai bune, ca totul să fie mai bine. Știu că acest vers s-a pus adesea în relație și cu (poate mai ales cu) politicienii pentru că, într-un fel sau altul, legile lor anapoda sau legile neaplicate au dus și ele, într-o măsură, la tragedia de anul trecut. Corupția. Continuă lectura
Poveste cu tata, vecini și căței
În noaptea în care am revenit de la Valencia la București, am ajuns acasă la 1 noaptea. Eu m-am culcat cum am intrat pe ușă, dar pentru tata lucrurile au stat diferit. Să vă zic de ce. Cum a intrat în scara blocului, a văzut acolo un caca de câine. Apoi, în fața ușii de la apartament, pipi de câine. S-a apucat, deci, să strângă peste tot, chiar și la ușa de la intrarea în bloc, deși mai putea să aștepte o noapte, dar ăsta e tata.
Știa că pipi și caca sunt de la câinii vecinei de la 3, care are 2 maidanezi foarte grași pe care-i lasă singuri să coboare în curtea din spate a blocului să ia aer. Ea a rămas singură după moartea soțului, s-a îmbolnăvit și mai și, abia merge, deci cățeii ei își fac de cap. Tata s-a dus la ea a doua zi și-a rugat-o să găsească o soluție că nu e frumos ce se întâmplă și dacă el poate să ajute cumva, să-i zică, o va face. Aceiași câini însă îi irită pe alți vecini mai mult și, de obicei, nu pe cei de cursă lungă în bloc, ci pe chiriașii temporari, însă sunt de acord că și ei trebuie să se simtă bine unde stau, dar mai contează și cum faci să te simți bine. Continuă lectura
Copilul de pe holul școlii
Când mă gândesc la mine în școala generală îmi vine în minte un copil cuminte, silitor și, totuși, hotărât să se poarte așa cum simte. Citeam, socoteam, desenam, în fine, făceam tot ce trebuie să facă un școlar, dar nu îmi plăcea deloc când eram constrânsă CUM anume să le fac pe toate astea.
Mi se părea că maniera în care dau gata o temă, un exercițiu, un răspuns ține de judecata mea, de spiritul meu, de soluția creativă pe care eu o găsesc și care nu e treaba nimănui.Atunci am învățat și înțeles pentru prima dată că oamenii mari cred că ei au adevărul, că e ca ei sau nu e deloc!
Dacă în privința unor ore clasice ca româna, matematica, istoria sau geografia, la vremea aceea, diversitatea în metodele de predare era mai degrabă o utopie și nici nu-mi trecea prin cap că lucrurile ar putea sta diferit, la orele creative ca muzica, desenul și, de ce nu, chiar și educația fizică, găseam momentul perfect să mă manifest. Continuă lectura
Refugiul: lumea dincolo de consecințe
Cine ar fi oamenii dacă acțiunile lor n-ar fi sancționate? Dacă am fi liberi cu adevărat, care sunt lucrurile pe care fiecare dintre noi le-ar face pentru că ființa lui profundă dictează împlinirea unor dorințe și-ale unor plăceri care, poate, pot să intervină în libertatea de decizie și de acțiune a altor oameni? Sunt legile, reglementările scrise din lumea noastră fizică, necesare pentru a ține sub control o natură altfel animalică pe care omul o are oricum ca dat, la naștere?
Toate aceste întrebări, și multe altele, stau la baza piesei de teatru ”Refugiul”, scrisă de dramaturga britanică Jennifer Haley, tradusă în română de actorul Ionuț Grama (care și joacă în piesă) și regizată de Horia Suru, unul dintre așa numiții ”creatori din generația nouă”, educat la Cluj. Continuă lectura
