Abdellah Taïa, primul scriitor arab care a recunoscut public că este gay

by Andreea Vasile

„Armata Salvării” este primul roman al lui Abdellah Taïa tradus în limba română. Este o carte autobiografică, o mărturie emoţionantă despre descoperirea propriei identităţi într-o societate islamică tradiţională.

Mohamed, unul dintre personajele din carte, spune că până îi va ieşi în cale femeia perfectă, preferă să petreacă timp cu bărbaţii pentru că sunt mai generoşi, mai amuzanţi şi mai puţin complicaţi. Ce se află în spatele unui asemenea gândiri?

Mohamed este un personaj fascinant pentru mine. Sunt foarte mulţi băieţi ca el în Maroc. Băieţi nehotărâţi, liberi la un moment dat, numai la un moment dat, înainte de a se abandona cu totul societăţii, familiei, căsătoriei. Mohamed e sărac. Apariţia lui e scurtă în romanul meu, dar ceea ce spune el este puternic din punct de vedere politic. Vorbeşte despre bărbatul marocan abandonat, obligat pentru o vreme să renunţe la demnitatea lui, să se prostitueze, să ajungă la reuşita materială prin intermediul sexului secret, ruşinos. Sexul fără reflexie. Sexul cu bărbaţi ca mijloc de a scăpa de sub controlul celorlalţi. Va rămâne el pentru totdeauna un homosexual nedeclarat? Cred că da. Chiar şi după ce se căsătoresc, unii bărbaţi marocani continuă să întreţină raporturi homosexuale.

Aveai 12 ani când ţi-ai dat seama că eşti îndrăgostit de fratele tău, Abdelkebir. Era iubire sau atracţie fizică?

Ceea ce simţeam pentru el este mai mult decât iubire. Pentru mine, era Dumnezeu pe pământ. Era cu 20 de ani mai mare ca mine. Avea mustaţă. Avea discuri cu David Bowie, cu Abdelhalim Hafez. Avea cărţi, precum Hristos recrucificat, de Nikos Kazantzakis. Avea o cameră a lui, în timp ce noi, cele şase surori ale mele, fratele meu mai mic şi cu mine, eram obligaţi să dormim cu toţii în aceeaşi cameră. Nu era numai fratele meu, era şi eroul meu: îmi doream să-i semăn, să citesc aceleaşi cărţi pe care le citea şi el, să ascult aceeaşi muzică. Să-l ating. Să dorm cu el. Să fiu tot timpul cu el. Toate aceste lucruri îmi păreau normale atunci. Până şi astăzi, această fascinaţie şi această dorinţă puternică pentru el mi se par normale.

Abdelkebir a aflat, între timp, ce simţeai pentru el?

S-a căsătorit. Acum trăieşte într-o altă galaxie. Cu totul „în normalitate“. Nu mai citeşte. Este departe de primele lui visuri, de primele noastre visuri. Acum nu vorbesc foarte mult cu el. Nu vorbeam cu el nici înainte; atunci când apărea, se impunea tăcerea. Puterea pe care o exercita asupra noastră trecea prin această falie. Era acolo, cu noi, un Rege. Un Rege tăcut.

După ce ai publicat „Armata salvării”, familia ta s-a simţit ofensată de poveştile pe care le-ai împărtăşit. Te afli într-un soi de „război rece” cu ei?

Nu trebuie să ceri niciodată acordul familiei pentru a scrie, pentru a publica, pentru a creşte, a deveni adult, trebuie doar să scapi de acest prim cerc care vrea să te protejeze sufocându-te. Scriu liber. Scrisul nu poate să existe fără această libertate şi fără această transgresiune. Scrisul vine dintr-o lume care îmi aparţine mie, în primul rând. Părinţii şi prietenii mei trebuie să se simtă furaţi, agresaţi de cărţile mele. Şi-ar dori să scriu lucruri cuminţi, poveşti romantice. Nu sunt nici cuminte, nici romantic. Port mai degrabă în mine o violenţă care se exprimă prin literatura mea, prin forma pe care o dau poveştilor mele, fragmentelor pe care le ofer cititorilor.

taia1.1

Scriitorul Abdellah Taia

foto: Laurent Denimal

Spui despre sora ta, Latéffa, că este diferită de restul familiei, mai înţeleaptă, mai dispusă să înţeleagă aspectele complexe ale vieţii. Mai ţii legătura cu ea?

Faptul că am declarat public că sunt homosexual, în Maroc, a creat, bineînţeles, probleme familiei mele. Dar, repet, să te schimbi, să-ţi iei viaţa în mâini, indiferent dacă eşti homosexual sau heterosexual, să devii cu adevărat liber, creativ, aceste lucruri nu se pot petrece într-o atmosferă calmă. Trebuie să ţipi, iar şi iar. Trebuie să accepţi faptul că-i vei nemulţumi pe alţii, că-i vei deranja. A spune adevărul nu este un demers care se adresează în primul rând familiei. A-ţi spune propriul adevăr, înseamnă să te adresezi în primul rând lumii, celorlalţi, tuturor celorlalţi. Îmi iubesc familia. Îmi iubesc fraţii. Pe surorile mele. Pe Latéffa şi pe toate celelalte. Şi pentru a le arăta acest lucru, mă las inspirat de ei, de ele. Mă inspir şi din revolta lor. Revăd momentul acela în care ei/ele erau liberi/e, pentru un moment, un moment foarte scurt. Cărţile mele reiau acest parcurs, parcursul lor, acela în care trebuie să fii dezbrăcat pentru a exista. Dezbrăcat la propriu.

Presupun că ai intuit că familia se va supăra după ce va citi cartea. Şi totuşi ai ales s-o scrii. De ce?

Poveştile mi se impun. Nu aleg nimic. Ceea ce aleg sunt forma, cuvintele. „Armata Salvării” urmăreşte parcursul unui erou (eu), un „eu“ care se transformă, care trece de la o lume multiplă la o lume unică. De la grup la singurătate. Spun acest „eu“ homosexual, însă fără să reneg prima lume. Îl critic, bineînţeles, dar critic şi occidentul rece, Geneva în care trebuie să revizuiesc totul, să reinventez totul în mine. Nu scriu ca să spun că sunt homosexual. Scriu pentru că port în mine o lume complexă care vrea să iasă la suprafaţă, să se transforme. Pentru asta există literatura: pentru a permite această transformare şi această celebrare a diferenţei: diferenţa sexuală, cei săraci, oprimaţi, cei tăcuţi. Literatura este cel mai bun mijloc de a începe revolta, revoluţia. Literatura este o posesiune totală, exclusivă, care nu are nici tată, nici mamă.

taia 1.2

Scriitorul Abdellah Taia.

foto: Laurent Denimal

În cărţile tale vorbeşti despre experienţe private, personale. Cum te ajută destăinuirea?

Nu spun poveşti egocentrice. Spun poveştile eului meu în mişcare, eul meu în raport cu lumea din jur. Cărţile mele nu sunt egocentrice, dimpotrivă. Vorbesc din interior. Vorbesc despre o experienţă personală pentru a spune o lume necunoscută, o lume săracă, neagră, uneori liberă, o lume care nu este cunoscută de nimeni, în afară de mine. Ofer această lume privirii celorlalţi prin intermediul privirii mele. Nu poţi scrie nimic fără această privire interioară, liberă şi foarte complexă. O privire care vede mai bine ca mine. Experienţele personale sunt ca o materie primă pe care eu o schimb, o modific. Nu sunt decât un pretext, un început, o legătură.

Ai vorbit lumii despre orientarea ta sexuală în 2007. Ai mai fost în Maroc de atunci?

Da, de mai multe ori. Marocul este singura ţară arabă şi musulmană în care a avut loc, în ultimii ani, un adevărat dialog în jurul homosexualităţii. Bineînţeles că nu toată lumea este de acord cu poziţia mea, cu discursul meu de homosexual marocan liber. Nu e grav. Am vorbit despre asta în Maroc, în ziarele în limba arabă şi franceză. Şi e deja foarte mult. Mi-am spus adevărul care era deja exprimat în cărţile mele. Nu am folosit decât cărţile pentru a duce această luptă. Pentru a-i face pe ceilalţi să ia atitudine. Literatura este viaţa. Literatura se produce aici, în acest moment, în viaţa noastră, în cotidian. Literatura spune, iar acest lucru vizează în acelaşi timp eternitatea. Sunt perfect conştient de faptul că reacţiile negative vizavi de mine, de cărţile mele, nu vor dispărea niciodată în Maroc. Însă am fost apărat de mai mulţi ziarişti. Trăiesc la Paris de zece ani şi călătoresc frecvent în Maroc. În acest moment, se petrec lucruri importante în lumea arabă: fricile dispar, dictaturile arabe cad sub presiunea revoltelor. Lumea arabă se află în plină schimbar. Scopul meu este să fac parte din această schimbare. Să particip la ea prin intermediul cărţilor mele. În calitate de scriitor. De individ liber. De individ homosexual. Nu am de gând să întorc spatele primei mele lumi. Sunt homosexual şi arab. Sunt homosexual, arab şi mă aflu în lume.

Cum se mulează Parisul pe felul tău de a fi?

Parisul tocmai mi-a oferit un premiu literar important: Premiul Flore 2010 pentru ultimul meu roman, „Ziua Regelui”. Parisul a permis vocii mele să iasă la suprafaţă, din ce în ce mai mult. Să strige cu putere. Să vadă mai bine nedreptatea socială. Acolo şi aici. Parisul mi-a permis să am o privire din ce în ce mai orientată politic. Parisul este oraşul Luminilor. Oraşul rece, agresiv. Oraşul magic. Buricul pământului, pentru mine. În acest oraş, sunt sărac şi bogat. În acest oraş, pot continua să visez. Să mă văd mare. În fiecare zi, devin din ce în ce mai adult. Fac faţă rasismului, snobismului. Dorm foarte puţin. Merg des la piscină, la film. Scriu. Nu fac decât asta: scriu. Şi caut cel mai bun moment pentru a o face. În restul timpului: supravieţuiesc, ca toată lumea. Supravieţuiesc gândindu-mă la Isabelle Adjani şi la Arthur Rimbaud.

Interviu realizat și publicat în revista Tabu în 2011.

0 comment

You may also like

Leave a Reply

%d bloggers like this: