Sunt unele orașe pe care nu contează de câte ori le-ai văzut: să te reîntorci acolo e mereu o idee bună. Iar Barcelona e unul dintre aceste orașe dintr-o mulțime de motive: e muzeu în aer liber și ai o grămadă de lucruri de văzut, vremea e mai mereu bună și caldă, ai mâncare delicioasă, străzile sunt pline cu oameni și, nu în ultimul rând, Marea Mediterană e la doi pași și, deci, accesibilă oricui, oricând. Anul ăsta eu am revăzut Barcelona pentru a doua oară și-am înțeles, încă o dată, de ce multe cunoștințe de-ale mele s-au mutat acolo în ultimii ani: pur și simplu te simți bine.
Fațada Nașterii la Sagrada Familia, singura pe care Gaudi a terminat-o.
Inevitabil, Barcelona înseamnă Antoni Gaudi. Arhitectul, un necunoscut în timpul vieții sale, a reușit să lase amprenta sa peste timp atât prin clădirile pe care le-a construit, unice și irepetabile, dar mai ales datorită catedralei Sagrada Familia, proiectul său monumental pe care nu a reușit să-l termine pentru că a murit și pe care, până azi, nimeni altcineva n-a reușit s-o facă dintr-un motiv simplu: Gaudi n-a lăsat niciun plan desenat, tot ce-a creat, a creat din minte, așa că, până azi, toți care au condus lucrările de construcție a catedralei și-au pus aceeași întrebare – cum și-a imaginat Gaudi Sagrada Familia? Dacă mă întrebați pe mine, eu aș fi inclus Sagrada Familia în cele 7 noi minuni ale lumii din simplul fapt că reprezintă de atâția ani un mister de nedeslușit. Gaudi, cu umor, a zis la acea vreme: „Sagrada Familia va fi terminată când va veni sfârșitul lumii.” Și, la cum stau lucrurile, probabil că are dreptate.
Fațada Patimii a fost recent terminată. Fiecare parte a catedralei e plină de elemente simbolice.
Gândiți-vă numai că din 1882 Sagrada Familia e într-o continuă facere. Deși a fost începută de un alt arhitect, Gaudi a preluat lucrările un an mai târziu și de atunci s-a ocupat de ele până la finalul vieții. Într-un fel, existența arhitectului în această lume a fost la momentul potrivit pentru un oraș care se elibera încet, dar sigur, de aerul său industrial și cele 100 de fabrici care au populat-o până în 1859, când administrația de la acea vreme a hotărât că Barcelona va fi un loc al oamenilor și al construcțiilor pentru viitor.
Nimic nu s-a făcut la întâmplare și mergând pe străzile din Barcelona o să înțelegi de ce: clădiri vechi, reamenajate, puse la punct, o plăcere pentru orice vizitator. Conform legilor spaniole, nicio clădire nu e lăsată în paragină, orice neajuns, cât de mic, e imediat remediat, dacă nu, amenzile mari te mănâncă. La fel e cazul și cu apartamentele oamenilor, care-s obligați ca la fiecare 5 ani să și le renoveze pentru că e considerată o chestiune de siguranță publică să ai o casă curată. Iar treburile astea nu se negociază, pentru orice abatere amenzile sunt usturătoare.
Pe străzile din Barcelona.
În 1888, când a avut loc Prima Expoziție Universală din Barcelona, o serie de proiecte au început să fie construite printre care Arcul de Triumf sau Parcul Orașului. Anii care au urmat au însemnat construcții peste construcții și orașul a devenit, încet, dar sigur, un loc în care să-ți facă plăcere să trăiești, așa cum se întâmplă și azi. Din păcate, Antoni Gaudi, un om singur, care n-a fost niciodată căsătorit și n-a avut nici copii, a murit stupid la 74 de ani, călcat de tramvai. La spital, nimeni nu l-a recunoscut. Abia după 3 zile, atunci când a și murit, niște medici și-au dat seama cine e când din buzunar i-au căzut nuci și sfori, ”instrumentele” cu care el făcea calcule matematice ca să știe cum să construiască. A mai avut trei frați și o soră, dar n-a fost în relații prea bune cu ei fiindcă se fereau de el. Copil fiind, Gaudi a fost un tip bolnăvicios și, de aceea, frații nu-l prea băgau în seamă, ca să nu-l supere, deranjeze, provoace vreo stare proastă.
Vedere din Parc Guell, unde Gaudi a construit câteva obiective care pot fi vizitate.
Protectoarea orașului e Eulalia, o fetiță de 13 ani care a trăit în aceste locuri prin anul 303 după Hristos, când teritoriul era dominat de Imperiul Roman sub Domițian. Pentru că fata n-a vrut să se dezică de credința sa creștină și pentru că susținea că toți oamenii sunt la fel indiferent de rasă, religie și sex, adică au aceleași aspirații, dorințe ori frici, ea a fost ucisă, fiind supusă mai multor umilințe și torturi pentru ca, în final, să i se taie capul.
Statuia lui Cristofor Columb din centrul orașului. În fața statuii se află Marea Mediterană.
Emblematică mai e și statuia lui Cristofor Columb, care se găsește în orice oraș din Spania și-n care exploratorul e mereu cu degetul îndreptat spre mare. Ca readucere aminte, el a devenit faimos în Spania pentru că de aici a plecat în călătoria sa când a descoperit Lumea Nouă, adică America Centrală, pe 12 octombrie 1492, zi care a devenit și Ziua Națională a Spaniei. Pe scurt, Columb își dorea să plece în India să aducă mătăsuri și mirodenii, însă nu putea să treacă de de o anumită zonă cu furtuni. Când Galilei a zis încă o dată că pâmântul e rotund și se învârte – Eppur, și muove – Columb a zis că o s-o ia în partea opusă că, în cele din urmă, tot în India va ajunge, fiindcă va merge în cerc. Așa a dat de America, de unde a adus, drept dovadă pentru descoperirea sa, șase băstinași.
Caricatura mea, care mă face să râd încontinuu.
Barcelona e un oraș alert, plin de posibilități, unde poți face cam ce-ți trece prin cap și unde n-ai vreme să te plictisești pentru că sunt atât de multe de văzut și de aflat. Dacă voi avea o a treia ocazie să mă întorc acolo, o voi face negreșit.
