4 învățăminte de viață de la tata

Tata împlinește azi, 3 aprilie, 60 de ani. E cel mai bun tată, soț, prieten, camarad pe care orice om și l-ar putea dori. E generos, empatic, inteligent, prietenos. Nu mi-aș putea imagina niciodată un tată mai bun ca el. Sunt multe lucruri pe care le-am învățat de la el, prin puterea exemplului. Tata n-a fost niciodată omul care să țină predici sau care să spună că dacă el crede că lucrurile se fac într-un anume fel, și tu trebuie să crezi ca el. Tocmai de aceea, pentru că nu am fost un copil bătut la cap, am fost receptivă la lecțiile lui, pe care mi le-a transmis indirect. Le-am adaptat felului meu de-a fi sau am luat din ele ce am crezut de cuviință.

Mai jos găsești patru învățăminte de viață de la tata, care pe mine m-au ajutat zi de zi:

1.Fiecare om e liber să gândească ce dorește

M-am contrariat de multe ori cu tata pe tot felul de teme, de la politică la societate și așa mai departe. Fiecare discuție a noastră s-a încheiat mereu cu concluzia lui: ”Fiecare om e liber să gândească ce dorește.” Mult timp am fost foarte sigură că felul în care văd eu lucrurile e cel corect. Mi se părea, mai ales în adolescență și până pe la 25 de ani, că abordarea mea în evaluarea lucrurilor e fără cusur, că logica mea e imbatabilă. Uneori, încă ”sufăr” de astfel de apucături. Le numesc ”apucături” pentru că, atunci când mi se pune pata să dovedesc că am dreptate într-o privință sau alta, încrâncenarea pe care o am mă sleiește de puteri. Adică orice dezbatere în care mă aflu și din care nu reușesc să mă detașez mă epuizează nervos și emoțional. Mă îndrăgostesc de mine însămi în poziția de deținătoare de adevăr, așa cum îmi imaginez că sunt, și nu mă mai pot opri. Tata a avut mereu capacitatea să-mi țină piept până la capăt, nu pentru a-mi demonta argumentele, neapărat, ci pentru a-mi arăta că, în definitiv, nu am nimic de câștigat sau de pierdut dacă persoana din fața mea vede lucrurile în mod diferit decât mine. ”Fiecare gândește pentru sine ceea ce e în conformitate cu experiența sa de viață, cu logica și cu emoțiile sale. Nu trebuie să fim de acord sau nu cu poziția celuilalt vizavi de un subiect. E suficient să ascultăm,” spunea el.

2.E mai important să fii bun decât să ai dreptate

Învățătura asta e cumva în directă legătură cu punctul unu. Și aici, mult timp, mi se părea că să dai înapoi într-o discuție e semn de slăbiciune. Nu înțelegeam că atunci când nu stăpânești arta comunicării, orice dialog poate degenera ușor și poți ajunge să te cerți, din nimic, cu omul din fața ta. Că dialogul tocmai asta presupune, să fim de acord să nu fim de acord (agree to disagree). Odată, pe mine mă lua valul și mi se părea că e mare semn de inteligență să te dai de ceasul morții cu toate argumentele pe care le ai ca să îl determini pe cel din fața ta să accepte în cele din urmă, ”da, ai dreptate.” Dacă nu reușeam să-l fac pe om să vadă ca mine, mi se părea că lipsurile sunt la el, nu la mine. Cum spuneam, credeam că logica mea e imbatabilă. Tata însă a avut mereu această aptitudine de-a o lăsa baltă. Adică, dacă într-un dialog, vedea că celălalt ajunge să se ia prea în serios, să devină înverșunat, temperamental, emoțional, nervos și agitat din cauza schimbului de opinii, își dădea silința să încheie discuția pe un ton împăciuitor sau să schimbe vorba. Pur și simplu a crezut mereu că nu e necesar să strice atmosfera cu cineva din cauza unei discuții. Nu mă înțelegeți greșit, tata e un tip articulat, combativ, care nu se ferește de confruntări când e nevoie. Doar că, pentru el, pacea e mai importantă decât ciondăneala.

3.Un bărbat trebuie să știe să calce, să facă mâncare, să facă curat

Tata a crescut într-o familie cu patru frați, trei băieți și o soră. Deși mama lui a fost casnică, nu a avut niciodată sentimentul că ea trebuie să le facă pe toate. L-am întrebat cum și-a dat seama că în casă trebuie să pună și el osul la treabă, că treburile casnice trebuie împărțite între parteneri și mi-a spus că e ceva ce a venit de la sine, de când era copil. Pur și simplu vedea că mama lui muncește pentru ei și atunci a crezut de cuviință să dea și el dă o mână de ajutor, că așa va fi mai simplu pentru toată lumea. Azi, pentru că el e la pensie, iar mama încă lucrează, el face toată treaba în casă, spală, face curățenie și îi pregătește mamei cina când vine de la serviciu. ”Ar fi culmea să stau degeaba toată ziua și să aștept să vină ea acasă după o zi de muncă și să le facă pe toate,” mi-a spus el de mai multe ori. Pentru mine el a fost un exemplu și din acest punct de vedere și mereu mi-am dorit să am un prieten care să semene cu el la atitudine. Din fericire, l-am găsit. Am un prieten care își gătește, dă cu aspiratorul, face cumpărăturile și-n general e proactiv când vine vorba de traiul în doi.

4.Weekend-ul se petrece frumos în familie, nu făcând treabă-n casă

Nu știu care mai e norma azi, dar când părinții mei aveau 30-40-50 de ani, weekend-urile în rândul celor de vârsta lor însemnau să faci mâncare și curat în casă. Parcă era această obsesie a sâmbetelor și duminicilor în slujba curățeniei generale de parcă un pic de praf sau lipsa mâncării gătite ar fi generat apocalipsa. Părinții mei nu au avut niciodată acest fel de porniri. Dacă zilele de weekend erau marcate de vreme frumoasă bună de petrecut în aer liber sau făcând ceva distractiv, treburile casnice treceau la coada listei. La asta adaug și credința lor că e ok să mai stai un an fără să bagi casa-n renovare, chiar dacă nu i-ai mai adus îmbunătățiri de 20 de ani, și să pleci, în schimb, în vacanță în vreun loc mișto, pe care, la anul, s-ar putea să n-ai șansa sau posibilitatea financiară să-l mai vezi. Un fel de ”carpe diem”, amintirile împreună sunt mai importante decât un perete a cărui culoare nu mai e chiar așa de fresh.