Zilele trecute, în jurul prânzului, mi s-a făcut foame. M-am dus la un împinge tava, mi-am luat mâncare, m-am așezat la o masă. Lângă mine, un grup de femei, ca mine, mâncau și ele. Numai că fiecare explica celorlalte de ce mănâncă ceea ce mănâncă. Fiecare mai voia să slăbească un pic. Una dintre ele făcea notă discordantă că-și luase paste, dar le asigura pe celelalte că e o excepție, că de obicei mănâncă mai sănătos, că diseară își va spăla păcatele cu o salată.
E a nu știu câta oară când asist la o asemenea discuție între femei. Femei în timpul lor liber care vorbesc despre ce să mănânce, despre ce își pun în farfurie, care argumentează alegerile făcute ca și când ar fi în fața unui pluton de execuție, care dacă le prinde pe picior greșit, le zboară creierii. Când am început, noi, femeile să transformăm mâncarea, dieta, stilul de viață într-un subiect permanent de discuție?
Ascultându-le pe femeile de lângă mine mi-am dat seama cât de mult timp și energie investesc la rându-mi în această temă și m-am înfuriat. M-am înfuriat pentru că mereu mi-am spus că n-o să fiu niciodată acel tip de femeie care se gândește permanent la cum și la ce mănâncă și totuși am ajuns una dintre ele. Ca multe femei, și eu am vrut dintotdeauna să mai slăbesc puțin și am fost într-un permanent act de jonglerie cu ce mănânc dimineața – la prânz – seara, astfel încât să nu sar calul și să dau șansa organismului meu nu doar să se simtă bine, ceea ce ar trebui să fie cel mai important, ci să arate mai bine.
Când am început să fim aceste femei-dietă care la orice oră din zi și din noapte își fac mustrări de conștiință că ceea ce aleg să mănânce și să bea li se va vedea într-o zi pe burtă, pe coapse și pe fund ca și când ăsta e cel mai rău lucru din lume? Când s-a transformat grija pentru sine dintr-un aspect intrinsec al vieții într-un subiect de discuție care e peste tot și de care se pare că nu mai putem scăpa?
Da, și eu mă gândesc că o prăjitură mâncată seara e capăt de lume sau mi se pare că pâinea aia bună înseamnă patru ședințe de sport sau că, pentru că-mi place vinul roșu, o să fac bube pe față. Însă nu-mi place deloc că am ajuns acest gen de om. Spun că și eu sunt una dintre femeile-dietă pentru că e mai ușor să încep din acest punct, asumându-mi că sunt una din ele, și să încerc, de aici, să mă comport altfel, să încerc să schimb ceva mai întâi în propria mea minte.
Un stil sănătos de viață înseamnă, în primul rând, să te bucuri de viață. Un stil sănătos de viață înseamnă să facem pentru noi ce putem mai bine, dar fără să transformăm asta într-o obsesie, într-o temă, pe care o avem de rezolvat, ca la școală. Poate cea mai clară imagine pe care o am în minte despre cum am ajuns să fim femeile-dietă sunt interviurile cu persoane publice, proaspete mame, care sunt întrebate: Și cum ai reușit să îți revii așa repede după sarcină/naștere? Aștept prima astfel de persoană care să răspundă reporterului – Ce întrebare imbecilă! – apoi să înfulece un pumn de bomboane M&M și să dea pe gât un pahar de prosecco.
